LILIOARA BÂRSAN,prof. inv. primar, grad didactic I,
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Orăşeni Deal
Un chip blând, o
minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară. Aşa era
Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut.Aşa l-au perceput nu doar
apropiaţii, ci şi aceiacare şi-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei
prilejuri de a te cunoaşte pe tine însuţi:munca,iubirea şi cumpăna''. ''Patria
este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă''.
Grigore Vieru are darul de a ridica plasticitatea versurilor
sale până la monumentalitate, de a ne comunica – cu desăvârşire real, concret,
vizibil şi auditiv – măreţia a ceea ce este necesar omului.
Pacea.Munca.Iubirea. Şi ca o întruchipare a tuturor acestora – Mama.Mama-Patrie
şi mama ta, despre care poetul a scris cutremurătorul său Reazem.
Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a
fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele
sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea. În acest sens, Nicolae
Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa
colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin.
Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei
sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din
satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o
limbă semănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani,
situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin
confiscarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în
magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor
şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama
poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Grigore Vieru a
conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi
umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat
răbdătoare în fi rea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere
pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia. A ieşit din
ascundere, prin rigore Vieru, inconştientul colectiv, cum îl numea C. G.
Jung, iar meritul de căpătâi al basarabeanului e că s-a lăsat invadat, personant
(cum ar zice Blaga) de acesta şi, astfel,poetul a fost hărăzit să devină reprezentativ
nu pentru o modă, nu pentru cine ştie ce experimente poetice, nu pentru
jonglerii de vorbe, ci pentru destinul
neamului
românesc”.
Relevante,
din punct de vedere critic, sunt situaţiile comparative pe care Th. Codreanu
întrevede între temele abordate în lirica profund ontologică alui Grigore Vieru
şi cea a lui Nichita Stănescu sau George Bacovia. De exemplu, problema
maternităţii discutată în oglinda Vieru-Bacovia capătă rezonanţe speciale în
simbolistica poeticii universale:„…Bacovia (…) a sublimat netipic prezenţa
mameiîn simbolismul ontologic al elementelor primordial pământul şi apa,
care invadează imaginarul său poetic. Şi asta în perspectiva a ceea ce am numit
negativul stilistic, „produsul”-grund al „complexului Bacovia”. Grigore
Vieru, în schimb, reconverteştenegativul existenţial (necurmatele
suferinţe ale copilăriei şi ale adolescenţei, asupra cărora poetul a insistat
în nenumărate rânduri), în pozitiv fi inţial şi,mai departe, stilistic,
confirmând încă o dată „antibacovianismul”său din oglindă. Nici Vieru şi nici
Bacovia nu pot intra în cadrele psihologiei abisale a „bastardului”. Dar dacă
ei au putut fi asimilaţi cu „orfanul”, în chip amăgitor Bacovia, însă declarat
–la Vieru, şi aici trebuie foarte atent nuanţate faptele,fiindcă autorul
basarabean nu s-a lepădat niciodată de fi fiinţa mamei reale în căutarea
alteia mai „bune”,încât, din acest punct de vedere, el nu mai are nimic din
visătoria romantică, de care uneori a fost acuzat sau etichetat. Dimpotrivă,
întreaga lui fiinţă „se umple” absorbant de fiinţa mamei, încât ponderabilul
devine imponderabil, pe când golirea de fiinţa mamei reale, la
Bacovia, transformă orice imponderabil în greutatea de plumb ce anunţă căderea
în vid. Nu e de mirare că fiinţa mamei vierene se înalţă”. Criticului Mihai
Cimpoi i se pare, pe bună dreptate, originală ipoteza lui Theodor Codreanu în
care ni se precizează că Grigore Vieru ne poate apărea ca un Bacovia întors:
„un Bacovia à rebours, chiar de la nivelul sociologiei succesului. E cel
dintâi izbitor contrast dintre cei doi poeţi cu structură antropologică
asemănătoare”. Potrivit lui Mihai Cimpoi „Paradisul copilăriei lui Bacovia,
alintat de maică-sa, cunoaşte o inversare, în cazul lui Vieru, a cărui
copilărie infernală se toarnă în tipare materne paradisiace, prezenţa mamei
umplând golurile”.
Analizând cunoscutul poem al lui Grigore Vieru În limba ta, poem
dedicat lui A. Mateevici, Th.Codreanu crede că poetul şi-a făcut din harul şi
raţiunea sa un scut de apărare a limbii române, limba acelora îngropaţi sub
pietrele Prutului. Cu o alurămai mult fi ravă, dar misterioasă, decât de
luptător, poetul crede că a sa este menirea să păzească limba maternă, cu atât
mai mult cu cât el este acela carefăureşte în cuvânt. Altfel spus, Vieru poartă
sentimental că Poetul este însăşi creaţia exclusivă a limbii strămoşeşti. De
aceea unul din aforismele sale răsună aşa: Toate zilele mele izvorăsc şi se
înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne.
Totodată, criticul de la Huşi admite ipoteza că Grigore Vieru nu
s-a mulţumit doar cu ideea de a fi o personalitate rezistentă prin cultura
limbii şi a poeziei sau un gazetar şi tribun incomod pentru regimurile care
s-au perindat la putere, ci, mai mult, a căutat să restaureze tezaurul
arhaic al poporului său,„scormonind” în folclor cele mai frumoase cântece şi
idei. De aici Mihai Cimpoi va identifi ca în poezia şi foristica lui Vieru, existenţa unei veritabile
fenomenologii a spiritului românesc. Stările liricii arhaice ale poetului
vin din dureroasa sfâşiere geografică produsă de graniţa de pe Prut, din
dorinţa de a se întoarce acasă, în inima Carpaţilor. Hermeneutul român
vorbeşte, ca şi Mihai Cimpoi, despre destinul ulisian pe care îl are
Basarabia şi Poetul.
Odată
cu programul de recuperare a limbii materne, poetul recuperează
folclorul, casa natală, patria şi, nu în cele din urmă, fratele.Mitopo(i)etica
lui Grigore Vieru este una a fraternităţii, chiar în sensul cel mai înalt,
biblic. Cu toate acestea, autorulsuportă dezamăgiri atunci când fratele
român îi întoarce spatele, atunci când apa Prutului nu mai poartă
limpezimea ochilor divini. Totuşi, Th. Codreanu descoperă în poet un suflet
mereu optimist: „În recunoaşterea fratelui de către frate, GrigoreVieru îşi
pune toate nădejdile şi cu această aşteptare a descins el în România, unde, din
păcate, unii l-au primit nu cu pâine, ci cu pietre. Degeaba a venit
libertatea – zice poetul – dacă fraţii nu se cunosc între ei. Deplânge
faptul că apele Prutului nu mai au limpezimea ochilor lui Dumnezeu, pentru ca
în oglinda lor să se poată privi şi să se recunoască fraţii. Cum el nu are
„pesimismul” lui Bacovia, cel laCum el nu are „pesimismul” lui Bacovia, cel la
care apele-oglinzi nu se limpezesc niciodată, are optimismul recunoaşterii
fraterne”. În doar câteva linii ordonatoare în acest capitol critical român ne
convinge că avem a face cu trei etape în ceea ce priveşte ascensiunea tribunului,
luptătorului Grigore Vieru: prima este aceea a rezistenţei prin poezie, reductibilă
la protejarea limbii materne; cea de-a doua e depăşirea simplei
rezistenţe prin confruntarea cu realitatea ideologică; iar cea de-a treia
priveşte reintegrarea cu patria-mamă, realizarea concretă a programului întregirii.
Criticul apasă pe ipoteza că poetul basarabean are deplina
conştiinţă că se identifi că arhetipal cu etnia şi umanitatea sa, de unde „cel
mai sigur punct arhetipal atoateadunător este chiar copilăria. Ca să-l parafrazăm pe Protagoras, pentru
Vieru, copilăria este măsura tuturor lucrurilor. De exemplu, ţaraşi
zăpada se măsoară cu copilăria: Câtă zăpadă şi câtă ţară în copilăria
mea! În consecinţă, Basarabia nu poate fi altceva decât un copil. Numai că
un copil în scutece de sârmă ghimpată, rupt de la sânul mamei”.
Principiul de bază al creaţiei vierene, maternitatea, se
întemeiază, la rându-i, pe altpunct central, care este, aşa cum am precizat mai
sus, copilăria. Argumentul este cu atât mai viguros cu cât criticul
aduce în dezbatere comparatistă atitudinea eminesciană şi bacoviană: „Unii ar
putea lesne specula că Vieru a rămas pe treapta orală, maternal a erosului, de
unde şi rolul central acordat mamei în universul său poetic. De facto,
„principiul” matern al mitului său personal se fundează, la rându-i, pe un alt
grund, pe legea abisală a creativităţii paideumice a copilăriei. Asta înseamnă
să recunoaştem că pentru Grigore Vieru nu principiul matern este izvorul
izvoarelor, cum s-a afi rmat de către majoritatea comentatorilor săi, pe
urmele solidei demonstraţii a lui Mihai Cimpoi, ci chiar copilăria cu lacrima
ei cu tot şi care nu devine niciodată perlă, ci se conservă în
întreaga ei puritate ontologică.
Născut şi crescut în leagănul naturii, fiind astfel conectat la
tainele universului cosmic, Grigore Vieru a ştiut în permanenţă că este fiul
legitim al naturii vegetale, motiv pentru care poezia sa este chromatic
îmbogăţită de simboluri florale, întâlnite în folclor.
„Natura vegetală este, la Vieru, sublimarea mamei reale după
moarte, adusă, altfel spus, la o nouă viaţă, căci mama, înălţată la steaua ei,
este nemuritoare, ea continuă să trăiască în patrie, în iarbă, în
fl ori”. În cromatica verdelui care ne vede poetul surprinde
prezenţa divinităţii, care, dacă ne iubeşte, îşi arată infi nitatea Sa din
ipostaza de iarbă. Iarba devine în imaginarul poetic vierean un element
primordial,din care pot fi descoperite adevăratele înţelesuri ale copilăriei,
ale iubirii, ale cosmosului. În acest verde este cuprinsă întreaga
natură organică, vegetală şi astrală. Păsările, albina, apa divină prin semnul
rouăi, crângul, pământul, florile, femeia, copilul, stelele, luna – toate
cunosc sângele dragostei, care, potrivit poetului, este clorofi lic.
Descoperind această stare cosmică, unică în literatura contemporană,poetul
basarabean va izbăvi până şi moartea.
E o glorie veşnică a iubirii, a suprapunerilor şi îmbinării
elementelor. Datorită unor elemente cromatice de natură romantică, s-a lansat
opinia că poetul ar fi un romantic în toată regula.
De altfel, Th. Codreanu argumentează că Grigore Vieru este un
poet al dimineţii,al răsăritului de soare, al lacrimii de rouă.
Prăbuşirea totului vegetal, spune criticul, ar însemna pentru poet o catastrofă
cosmică, motiv pentru care în multe din poezii intrăm în zona liturgică:
„vegetalul fiind cosubstanţial trupului Mântuitorului ca pâine de
împărtăşanie”.
Bibliografie:
1. Codreanu
Theodor, Duminica mare a lui GrigoreVieru. – Iaşi: Princeps Edit, 2010.
2. Iurii Surovţev,
în „Pravda”, 5 septembrie 1983.
4. Mihai Cimpoi, Vieru,
un Bacovia de semn întors.Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010.
5. Mihail Dolgan, Grigore
Vieru, adevăratul,Ed. Pentru literatură şi Artă, Chişinău, 2003.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu