Graiul copacilor în lirica viereană





Alina-Valentina Onofrei
Limba și literatura română
Profesor gradul I
Școala Gimnazială Sf. Nicoale”, Botoșani


            Moto: „Se zice că pomii la început vorbeau graiul astral dar, auzind mai apoi în preajmă cântecele limbii noastre, au muțit de mirare și admirație și, de atunci, în locul cuvintelor, nu mai scot pe ramuri decât fructe” (Grigore Vieru).

            Natura îi îngăduie fiecărui copac să crească oricât de înalt poate crește. Copacul chiar asta și face. Nicăieri copacul nu se oprește din creștere dacă nu intervine vreun obstacol. Copacul va continua să se înalțe, atât cât va putea. Permanent preocupat de căldura versurilor sale, Grigore Vieru ne strecoară, discret, pe sub frunțile noastre gânditoare,  motivul copacului. Oprindu-mă, cu ochiul minții, asupra stihurilor în care natura își face simțită prezența, am descoperit o încântătoare pădure literară, formată din șapte specii, mai mult sau mai puțin obișnuite: brazi, pini, stejari, mesteceni, tei, nuci și meri. Din lirica viereană, pe cât de simplă, pe atât de profundă, nu puteau lipsi parfumul florilor de tei, savoarea mărului sau tăria stejarului.
            Teiul, ca emblemă a dragostei, întruchipează tot ce are mai plăcut iubita: „Gura ta și-al tău cuvânt- / Floarea teiului cel sfânt”( Închinare); „Miresme strâng din tei”( Cântec de femeie); „Crezând că numele-ți șoptesc, / Se-acopăr teii dulci de flori”( Crezând că mângâi). Frumusețea femeii excelează în poezia dedicată lui Mihai Eminescu: Sub un tei ce înflorește / Ea, frumoasă, se oprește”; „De sub tei ce-nflorește, / Ea, frumoasă, se pornește” (Femeia, teiul). Dualul masculin-feminin este complet în Ea, El, cuplul respirând de prietenie și fidelitate unul față de altul: „Prin codru cu tei și fag / Se numeau așa de drag, / Că și fagii, albii tei / Se numeau așa-ntre ei”. Bărbatul-trunchi, aparent de nedoborât, se închină femeii printr-un gest ce denotă nu doar un respect profund, ci și o mare delicatețe față de tot ce înseamnă EA- IUBITĂ, MAMĂ: „…duios, bărbatul / Frângându-se din trunchi, / Femeii sale-n față / Îi pică în genunchi” ( Ora maternă).
            Continuând călătoria prin pădurea sentimentelor vierene, mă opresc asupra mesteacănului care, în Rusia, simbolizează primăvara plină de prospețime: „Frumoasă / E pădurea-n primăvară / Când prinde vii / Podoabele să-și scoată…”( Pe alt plai), odihna binefăcătoare: „Când obosii, / Mestecenii pe seară / Mi-au așternut din umbră / Pat ușure / Și verzi colibe” (Pe alt plai). Copac sacru în Siberia, cosmic”, mesteacănul e calea pe care coboară energia cerului și urcă aspirațiile omenești, devenind și iubită și mamă: „Oh, iată prin întuneric / Albește tulpina unui mesteacăn / Numai zvâcnet și șoapte /; „Femeia mea în cămașă de noapte. / Și mă cuprinde un dor nebun / De ea, de copii” ( Drum imaginat către Letonia).
            Imaginea nucului e asociată cu cea a bărbatului care se întoarce de pe front, cu pieptul plin de medalii: „În coasa din nuc / se tăiase asfințitul de soare” ( Întoarcere). Dacă la greci nucul are darul profeției, la români el are darul cunoașterii minții umane: „Recunoscuse în nuc / aripa însângerată a femeii sale / și pentru prima dată în viață / a plâns” ( Întoarcere).
            Privim stejarul ca pe un arbore de esență tare, ce emană putere, din care ies corăbii trainice ( Pădure verde, Pădure). Consider că asocierea stejarului cu pinul nu este una întâmplătoare, deoarece și pinul transmite o forță vitală ( în artă), de nezdruncinat, fiind și simbolul nemuririi ( în Extremul Orient): Ia uite, / Stejarul acest / Seamănă cu pinul nostru, / E la fel de trainic!” ( Drum imaginat către Letonia).
            Grigore Vieru individualizează bradul într-un mod aparte. Acest arbore devine mesagerul ce dă glas gândurilor poetului: Pe-aici / E aspră iarnă, / Și orice brad aici / E-o goarnă. / Eu nu știu; „…brazii gem așa / De la-nceput, / Sau dorul meu / În pieptu-mi  se înstrună?” ( Păsări albe); „Și-n vânt brazii geamăte scot” ( Și ninge). O altă valență capătă bradul, a cărui cetină poartă mireasma” părului iubitei ( Poem în munți), aspect inedit, opus pomului de iarnă” din maternitate, locul în care pruncii prind viață (Noapte de Anul Nou la maternitate). Merg pe ideea că bradul însoțește omul, de la naștere până la trecerea în neființă, țâșnind, nemuritor, ca o săgeată spre cer.
            Închei călătoria mea cu arborele dragostei, al păcatului primar, mărul cunoașterii: precum mere de lumină / din doi pomi cutremurați / împletiți la rădăcină” ( Sărutul). Mărul e fructul parfumat, savuros, ispititor: „Salut o femeie / Ce trece pe-alături / Mușcând dintr-un măr” ( Femei cunoscute). Mărul vierean e veșnic proaspăt, de la noi de-acasă”, plin de sevă, roditor: Ca un pom de roșii mere / Sunt rodit lăuntric eu”( Trece soare, trece lună). Am întâlnit și mărul din basme: „Dar mărul? / Mărul de aur?”              ( Iubito!), merele de aur fiind considerate, în Grădina Hesperidelor, fructele nemuririi. În privința mărului din Scriptură”, cred că acesta semnifică miracolul întineririi.
            Pădurea viereană, ca simbol al vieții în continuă evoluție, trece de la moarte la regenerare, copacul fiind cel care unește subteranul ( prin rădăcinile răscolitoare din adâncul pământului) cu suprafața ( prin trunchi) și neantul ( crengi, frunze).
            Nichita Stănescu a surprins profunzimea lirică esențială a poeziei lui Grigore Vieru într-o prezentare memorabilă la volumul Steaua de vineri”: Grigore Vieru este un mare și adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează și influențează versul plin de dor, de curată și pură limpezime”.





Bibliografie:

  • Grigore Vieru, Sunt robul iubirii, Editura Agora, București, 2012;
  • Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995;
  • Mihai Eminescu, Opera poetică, Editura Polirom, Iași, 1999;
  • Nichita Stănescu, prezentare la volumul Steaua de vineri, Editura Junimea, Iași, 1978.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu