Profesor de
Limba română, Grad I, Hriscu Olimpia, Școala Gimnazială Nr.1, Orășeni - Deal
Fără
a avea pretenții exhaustive, ori limbaj eclectic, studiul de față își propune o
abordare comparativă intertextuală, cu scopul de a evidenție punctele comune
ale celor doi mari poeți români, Mihai Eminescu și Grigore Vieru, care au
devenit frați întru vecie.
Deși forma cea mai întâlnită a intertextului o
reprezintă citatul (Gerard Genette), tipul de intertextualitate prezent în
lirica lui Grigore Vieru constă în motive
si teme eminesciene. Fascinaţia exercitată de opera
eminesciană asupra lui Grigore Vieru stă ca explicaţie în acest sens, după cum
însuși mărturisea: Mihai Eminescu este
tainica legătură dintre generații. De asemenea, Grigore Vieru a fost un
profund cunoscător al operei eminesciene, poetice și publicistice. Iar când
recita Doina, lui Eminescu, ,,poetul scurta viitorul, aducând aproape ziua
reunirii Basarabiei cu România"
(Mihai Sultan Vicol).
Un
prim motiv eminescian preluat și dezvoltat în lirica vieriană este acela al
mamei. Cercetând lirica eminesciană se observă doar patru contexte în care
apare cuvântul mamă: 1) „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Tânără mireasă,
mamă cu amor!” (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?) 2) „Am uitat mamă, am
uitat tată, Am uitat lege, am uitat tot” (Amicul F.I.) 3) „Că chinul şi durerea
simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o”
(Rugăciunea unui dac) 4) „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi ...” (O,
mamă ...) . Elegia O, mamă..., de
Mihai Eminescu, publicată în “Convorbiri literare” la 1 aprilie, 1880, este singura
poezie din creaţia poetului care face referire directă la mamă. Prima strofă
poetul o dedica în exclusivitate mamei, iar în celelalte strofe face referire
la propriul apus al vieţii, mama fiind doar “chemarea” veşnicei odihne,
contopirea cu măreaţa natură din care poetul şi-a găsit inspiraţie şi
însufleţire. Poetul îi atribuie mamei calificativul “dulce mamă”, interpretat
ca fiinţă: agreabilă, blândă, delicată, dragă, maică “uşoară”, aşa cum apare la
Vieru, cea care produce plăcere şi satisfacţie deosebită. Iar în următoarele
versuri fiinţa ei se contopeşte cu “negura de vremi”, “freamătul de frunze”,
“cripta neagră a sfântului mormânt”, “salcâmi de toamnă” etc. Din străfundurile
veşniciei poetul descifrează glasul matern, care este îngânat de frunzele ce
cad spre pământ, scuturate de vântul toamnei, de zbuciumul ramurilor care bat,
dar realitatea e că “mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”.În următoarea
strofă imaginea mamei rămâne departe, în umbra celei a iubitei, alături de care
poetul îşi vede sfârşitul vieţii, căreia îi cere să-i imortalizeze fiinţa, s-o
înveşmânteze în haina nepieritoare a naturii, care „mereu va bate” , „mereu va
creşte”, „mereu va plânge”, acest „mereu” este în consonanţă cu somnul morţii:
„tu (mamă) vei dormi mereu”, „eu (poetul) voi dormi mereu”, „noi (poetul şi
iubita) vom dormi mereu”: În ultima strofă se urmăreşte contopirea fiinţei
masculine cu cea feminină “de-a pururea aproape vei fi de sânul meu”, prin
condiţionalul „dacă” şi adverbul „împreună”. Poetul se vrea îngropat nu în
„triste zidiri de ţintirim”, ci la margine de râu, unde curgerea permanentă a
apei va determina curgerea în continuu a existenţei în moarte, nu însă în
absenţa fiinţei iubite: Iar dacă împreună
va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l
sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea
aproape vei fi de sânul meu ... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. (O,
mamă ...) Poetul nu-şi imaginează trecerea în nefiinţă fără prezenţa
feminină, fie ea iubita, fie mama. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea
naturii, perindarea spre veşnicie. Concepţia poetului cu privire la moarte era:
„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”, un inel din lanţul
existenţei, care nu are nici început şi nici sfârşit.
Poezia
despre mamă a lui Gr. Vieru reflectă atitudinea monografică a poetului față de
această ființă, printr-o abordare amplă, din diverse unghiuri de vedere,
organizate de M. Cimpoi în următoarea schemă accesibilă: „De la ataşamentul
afectiv, profund, dar ţinând de o esenţă autobiografică, ce cobora viziunea pe
un plan transparent al concretitudinii (Cântec cu acul, Autobiografică,
Cămăşile, Poem, Mama poetului), de la ritualicul
contemplat grav, dar fără patos imnic, manifestat în Cântece pentru mama,
până la Litanii pentru orgă, în ale căror accente patetic-tragice se
exprimă risipirea Întregului, Muma este pe rând şi, bineînţeles, în chip
amalgamat, prezenţă umană concretă, chip spiritual, simbol, mit”. Ipostaza de mamă reală, care i-a dat naştere şi l-a
crescut se regăsește în poezia Cântec cu acul , chipul spiritual – Făptura mamei, de simbol – Această lună lină sau Izvorul
mamei, sau Cine-i pasărea, de mit
- Cămăşile sau Mică baladă. Motivele dominante, care contribuie
la tratarea temei în cauză: cămăşile, lacrimile, iarba, steaua, izvorul,
pasărea (atestate în aceste poezii), tăcerea, nesomnul, mâinile, părul, buzele
mamei contribuie la interpretarea textelor.
Tema patriei
admite la fel interpretarea a cel puţin patru poezii, dat fiind faptul că, în
viziunea poetului, patria se identifică cu mama (Mamă tu eşti), cu
Moldova / pământul străbun (De la tine, Poem), cu locul / satul
naşterii (Casa părintească, Satul meu, Acasă), cu
personalităţile marcante ale neamului nostru şi nu în ultimul rând cu oamenii
acestui pământ, plugarului revenindu-i rolul principal (Legământ, Iezii
lui Creangă, Ascultând pe Enescu, Către plugar). Viziunea
scriitorului este în directă relație cu trăirilor poetului: ataşamentul
sufletesc faţă de pământul ţării, faţă de casa părintească şi faţă de satul
natal, statornicia, reazemul, patetism adânc interiorizat, dorul, mândria,
admiraţia, nostalgia revenirii.
Tema iubirii presupune atitudinea lui Gr. Vieru faţă
de iubire şi ipostazele feminităţii în lirica lui erotică. Definiţii ale
iubirii: „Dragostea la începuturi / Se compune din săruturi (Cântec în
doi), Iubire – ram de rouă sfântă / Cânt unic...”, „Înconjurată de lumină,
/ Tu însăţi din lumină vii” (Leac divin), „Ah, iubire, tu,
sfânto: / Cer hăituit” (Iubind), „Pe tine, vai, te-am cuprins, /
Fulger cumplit” etc. Ipostaze ale femeii: „Făptură nelumească, / Rouă
cerească (Femeie), Oh, una ea de nu mi-i / Nici soarele nu-i unul”, „Mai
mândră ca o lună” (De dragoste), „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul
/ Sfinţeşte aerul de sus” (Această ramură), „Drago! O, tee, / Dulce
mireasă” (Acolo pe unde), „Frumoasa mea, doar tu, doar tu – / Lumină
stinsă din lumină” (Crezând că mângâi), „Femeie, cu gura mai mare ca un
Luceafăr” (Imn), „Trandafir de purpur / La mijloc de noapte” (Inima
ta) etc. În viziunea lui Vieru, iubirea poate fi un joc adolescentin, dor,
forţă asemenea stihiilor, vitalitate (fiinţare), leac divin, iar femeia este
taină a tainei naturii, stăpână a Marelui stăpân, lumină din lumina stinsă,
făptură nelumească. Identificăm în foarte multe poezii ale poetului un eu care
trăieşte sentimentul că între el şi iubită nu mai este loc pentru mamă (Inel,
Pe drum alb, pe drum verde, Onomastică, Mama în casa noastră).
Din această stare de lucruri, din imposibilitatea de a împleti strâns de tot
cele două drumuri, alb şi verde, al mamei şi al iubitei, rezultă şi suferinţa
(„Din inel, din flori de tei, / Gălbioară, / Se tot uită-n ochii mei /
Suferinţa”). Totuşi dorul de iubită rămâne sentimentul definitoriu al liricii
erotice vierene. El este trăirea, „care duce spre esenţă, spre taină, deci spre
revelaţia contopirii cu Totul cosmic.” Eul liric îndrăgostit apare în ipostaza
unui Demiurg, care recreează iubirea într-un spaţiu asemenea celui din timpul genezei,
a meşterului Manole, care, din dor şi iubire, năruieşte zidul, eliberându-şi consoarta,
a unui tânăr crai, ce „poartă a toamnei coroană în flăcări”, a omului care
cunoaşte deopotrivă fericirea şi durerea, a bărbatului-soţ care admiră femeia
şi în rolul ei de soţie-mamă. Ne surprinde un eu care încearcă să se definească
în raport cu sine (Iubind, Ah, cine ştie), cu iubita (Dacă),
cu mama (Alt cântec), cu lumea (Acum aştept).
În schimb, la Eminescu iubirea este gândită ca lege
fundamentală a Universului. Generează și regenerează lumea prin unirea
principiilor masculuin și feminin, a spiritului uman cu natura eternă: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/În schimb
pe-o sărutare/ Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de tare//Da , mă voi
naște din păcat/Primind o altă lege(...) Reia-mi al nemurii nimb/Și focul din
privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire. În idila Sara pe deal, iubirea este expresia
legii generatoare a armoniei și echilibrului:
natură și ființă umană (perechea ideală) își completează reciproc frumusețea.
Ideea este exprimată poetic prin alternarea simetrică a celor două planuri: al
naturii și al ființelor umane. Tipologia erotică eminesciană este ilustrată
prin două imagini: una care iese din mișcarea sentimentului spre ideal și care
este dorință, aspirație, ipostază existențială a fericirii (în seria de idile Dorința, Floare-albastră, Lasă-ți lumea, Sara
pe deal) și alta luând forma romanței, care crește din dezamăgire, ca
tânguire a neîmplinirii( Pe lângă plopii
fără soț, Te duci, De câte ori iubito, Din valurile vremii, De ce nu-mi vii, Sonete)
Ambele par a fi variante ale unor scenarii erotice, în care natura este cadru fizic
cu componente sufletești (e caldă, primitoare, familiară, ocrotitoare) și
mitice (e luxuriantă, paradisiacă). Dragostea e închipuire, e vis, o
posibilitate eșuată din motive nenumite. Ritualul intimității este solemn și
grav; în ciuda senzualității marcate rămâne cast, pur. Îndrăgostiții eminescieni
refac, de obicei, prin pereche unitatea primordială a mitului.
Tema istoriei, implicit a celui de-al doilea război mondial și consecinţele acestuia sunt
evocate într-un şir de poezii ale scriitorului. Menţionăm că acest flagel, în
lirica lui Gr. Vieru, este privit prin prisma copilului / fiului (Formular),
a mamei (Război), a invalizilor sau a celor căzuţi pe câmpul de luptă (Alt
cor al invalizilor de război), a elementelor naturii (Cântecul bradului).
Copilul /fiul trăieşte la maximum drama pierderii tatălui în război, mama
îndurerată se revoltă împotriva acestui seism, bradul refuză să fie transformat
într-un picior de lemn. Prin intermediul acestor metafore poetul condamnă
războiul, care răvăşeşte ordinea firească a existenţei. Pentru a-şi configura
viziunea, apelează la antiteză: alături de ghiulea, schijă, plumb, furtună,
apar insistent lumina, soarele, luna, pruncul, izvorul, iarba, floarea.
În schimb, în
lirica eminesciană, istoria este privită de poet ca o ,,panoramă a deșertăciunilor"(Memento mori!), ca mister al
etnogenezei(Strigoii), ca spațiu
întunecat al pasiunilor grele, (Grui
sânger) sau ca timp de manifestare a geniului politic( Scrisoarea III). Eminescu vede istoria ca pe o succesiune de
civilizații și societăți surpate de valul trecerii, ca pe un document al
zădărniciei, o reluare mecanică a unor evenimente. Istoria este cartea în care
sunt consemnate existența răului în lume, tendința spre inechitate, (Împărat și proletar), condiția nefericită
a geniului( Scrisorile, Glossă)
Istoria apare întotdeauna în asociere cu ideea de patrie, care implică
sentimentul pur al naționalității: Naționalitatea
trebuie să fie simțită cu inima, și nu vorbită numai cu gua (Ce-ți doresc eu
ție, dulce Românie, Scrisoarea III).
Tema copilăriei ocupă un loc important în lirica
vieriană, dovadă fiind şi faptul că primele volume editate (Alarma, Muzicuţe,
Făt-Frumos şi curcubeul, Bună ziua, fulgilor!, Mulţumim pentru
pace) sunt dedicate, în exclusivitate, celor mici. Copilul, jocul şi
copilăria sunt trei dimensiuni care trebuie luate în vedere pe parcursul
studierii poeziei pentru copii a poetului. Distracţia, amuzamentul (Troleibuzul),
implicarea într-o acţiune (Ia-mă), situaţia-limită în care apare copilul
(Eu ridic în glumă mâna, / Autobuzul pune
frâna, / Acum trebuie să urc, / Însă unde să mă duc?), dialogul dintre el
şi elementele naturii / vieţuitoarele universului mic (ghiocelul, valul,
albinuţa, furnica etc.) sunt caracteristici ale liricii vierene pentru copii.
La Eminescu tema copilăriei este în strănsă legătură
cu cea a naturii. Cântarea naturii apare
ca o contemplare detașată, cufundare în ființa metafizică a naturii,
consonanță a eului cu natura, evadare, consolare. Poetul cântă codrul,
izvoarele, lacul cărările( din crânguri); ochiul cuprinde dealul, văile,
înguste și abrupte, ,,câmpiile asire", sau ,,întunecata mare", peste
care veghează luna, stelele, soarele, bolta senină, codrul unde se aud apele
murmurând sau plângând, iar florile de tei cad în părul îndrăgostiților. Există
în poezia eminesciană o floră specifică: salcâmul, teiul, nufărul,
floare-albastră.
Concepută pe două dimensiuni, terestră și cosmică,
natura eminesciană este cadrul fizic al omului, spațiul gesturilor
fundamentaele. Natura încadrează și potențează un sentiment, o idee, o
atitudine. Participarea la crearea unui
spectacol poetic devine paradis în
poezia erotică(Lacul, Dorința,
Floare-albastră), personaj care face teoria spețelor veșnice (Revedere, Ce te legeni) sau devine
realitate metafizică.
Condiţia artistului şi a operei de artă este dezbătută
de Gr. Vieru în mai multe poezii. Astfel, viziunea scriitorului, redată în Ars
poetica, sugerează că poetul-om poartă timpul curgător în sânge, încercând
să-şi salveze opera prin iubire. În acest fel artistul îşi scoate cântecul din
tenebrele morţii. Concomitent, Gr. Vieru consideră că durerea şi suferinţa
contribuie la naşterea artei adevărate, care, la rândul ei, va învinge moartea.
Pe de altă parte, artistul este cel care se identifică / trebuie să se
identifice cu însăşi fiinţa poeziei. Contopirea, din moment ce se realizează,
„e în stare să acţioneze magic asupra simţurilor şi imaginaţiei şi să readucă
în planul imediat al dorinţei fenomenele necesare actului poetic” [1, p. 147].
În schimb, la Eminescu
viziunea despre lume și viață se regăsește în întrega operă și în publicistică.
Poeziile care direcționează concepția poetică sunt postume: Icoană și privaz, Eu nu cred nici în Iehova,
Numai poetul, În zadar în colbul școlii, Epigonii, Glossă, Odă (în metru antic),
Criticilor mei. În Epigonii, Eminescu
oferă definiția poeziei pornind de la o interogație retorică Ce e poezia?, pe care o concepe ca pe o
creație divină, pură, în care imaginile poetice sunt icoane, ce înnobilează
prin sensibilitate, emoție, glasuri tremurate, mintea și sufletul omenesc. Eminescu
aspiră în permanență spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea,
fiind preocupat în permanență de frumusețea limbii, găsirea acelui cuvânt care
să exprime adevărul(Icoană și privaz).
Viziunea sceptică privind condiția poetului în lume, în societatea contemporană
superficială, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată
în Criticilor mei. Poezia trebuie să
exprime adevărurile vieții, sentimente profunde trăite de poet, existența
omului să fie singurul izvor al aspirației lirice. Poetul să simtă în suflet
chinurile vieții și să trăiască intens chinurile omenești ( În zadar în colbul școlii). Eminescu
realizează un portret spiritual al geniului,
incapabil să fie fericit sau să-i fericească pe alții, nu cunoaște moarte,
n-are nici noroc, singura atitudine poetică fiind detașarea rațională de lumea neputinciasă,
incapabilă să înțeleagă aspirațiile superioare ( Luceafărul).
În concluzie, atât Eminescu, cât Grigore Vieru rămân
poeți ai neamului, care merită pe deplin recunoștința noastră. Ne rămân în
suflet ca poeți ai dragostei de țară, de viață și de adevăr.
Referințe critice:
1.Călinescu, G., Viaţa
lui Mihai Eminescu,Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2001,
2.Perpessicius, Menţiuni
critice, Chişinău: Litera, 2002
3. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică,
Chişinău, 1985
4. Constantin
Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.
5. Liliana GROSU, Analele
științifice ale Universității de stat ,,B.P.Hasdeu"
din cahul, Vol.X, 2014
6.Mihai Sultan Vicol, Grigore Vieru, pontiful limbii
române, Ed.princeps, Iași, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu