UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI, ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU




Prof. Timofti Maria- Valentina
Disciplina: Religie
Gradul didactic I
Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

            Motto:
            „Lirica lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purităţii. Ea se alimentează dintr-un sentiment profund, arhetipal manifestat faţă de mamă şi maternitate, faţă de iubită şi iubire.” (Acad. Mihai Cimpoi)
                       
            Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.
            „Ar trebui alături
             De-al iubitei nume
             În sclipătul verigii
             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)
            Universul metafizic al devenirii sale este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.
            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:
            „Nu-mi lua cercei şi salbe...
            Ia mai bine norei, lasă,
            Că ea-i tânără, frumoasă
            Iar eu, fiule,-s bătrână,
            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            Eu înaintea mamei
            am suflet vinovat
            Cu braţul am furat
            ducând-o, tot mai multă
            iubitei mele dragi.”   (În faţa mamei)

            Acum
            aşezându-şi-le
            pe-a mesei albă faţă
            între fecior şi noră sta
            Doamne,
            prima dată în viaţă
            îşi vede mâinile ea!”                (Mâinile mamei)

            Albul mamei sugerează puritatea sufletului ei de femeie văduvă, care şi-a crescut copilul cu mult efort. Apoi mai sugerează şi înţelepciunea femeii de la ţară, credincioasă şi harnică, dedicată casei şi pruncului ei.
            „Pe drum alb înzăpezit
            Pleacă mama
            Pe drum verde înverzit
            Vine draga.”    (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Nu-mi lua cercei şi salbe
            Căci de-acum am plete albe.”   (Cântecul mamei)

            Mi-era ruşine s-o sărut,
            În faţa ta,
            Să mângâi părul ei cărunt
            În faţa ta.”   (Cântec despre mama spus iubitei)

            Alb împrăştiate
            Pletele-i pe valuri
            Coperă, o, marea...”   (Cutremur)

            Braţele mele
            Care pot legăna pe ele
            Toată zăpada pletelor mamei.”    (Braţele mele)

            Pe fag dulce-amărât
            Arde, mamă, alba-ţi stea.”   (Steaua mamei)

            Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru. Pentru copil, mama face legătura între cer şi pământ, fiind ca o sfântă, ca Maica Domnului, ca o icoană care trebuie preacinstită veşnic:
            „Uşoară, maică, uşoară,
            C-ai putea să mergi călcând
            Pe seminţele ce zboară
            Între ceruri şi pământ.    (Făptura mamei)

            Alăturea de coarda poamei şi sfântul fir de păr al mamei
            Cu harpa stăm sub mere coapte.”   (Harpa)

            Mama mea viaţa-ntreagă
            Stând la masă ea şi eu
            Se aşeza între mine
            Şi preabunul Dumnezeu.    (Autobiografică)

            Mâna mamei este ca o aureolă ce încununează creştetul pruncului:
            „Când m-am născut, pe frunte eu
            Aveam coroană-mpărătească
            A mamei mână părintească.”    (Mâinile mamei)

            Verdele vierean sugerează iubirea pentru draga sa, iubire plină de vivacitate, izvor veşnic de inspiraţie, lumină pentru sufletul său.
            Pe drum înverzit
             Vine draga.
            ...S-o-ntâlnesc pe cea venind
            Pe drum verde?!”          (Pe drum alb, pe drum verde)

            Te-am iubit aşa de tare
            că-nverzea pădurea-n cale.”   (Feminină)

            Ceea ce, neauzit,
            Din ramuri cade
            Sunt frunzele noastre.”    (Iubito)

            Unde sunt frunzele
            hrănite cu sângele
            dragostei noastre?!
            ...Unde e sângele
            hrănit cu verdele
            al frunzelor tinere?!”     (O ceaţă caldă)

            Iar toată făptura ta
            Ca izvorul şi iarba.    (Închinare)

            Grigore Vieru a scris o poezie de dragoste care porneşte dintr-un suflet sensibil, dintr-un interior cu multă lumină, oferind femeii pe care o iubeşte un statut aparte, enigmatic şi pur, sfânt şi veşnic. Dragostea este ca o lumină aprinsă care arde într-o biserică, ca un semn al supravieţuirii, ca o identitate veche, strămoşească, aflată sub sfânta taină a dorului, a contopirii într-o căsătorie.
            „...Înconjurată de lumină
            Tu însăţi din lumină vii
            Pre tine doar te am pe lume
            Şi nu voi alte veşnicii.  
            ...Iubire! Ram de rouă sfântă
            Cânt unic, o, ce mă adaşti,
            Asupra-ngândurării mele
            Tu nu plângi lacrima-o naşti.”     (Leac divin)

            Când am să mor
            să mă îngropi
            în lumina ochilor tăi...
            îngroapă-mă-n lumina
            ochilor tăi
            femeie de pe urmă
            femeia mea dintâi.”    (Când)

            Degetele noastre, femeie,
            stau strânse-mpreună
            în acelaşi inel
            amândoi odată ne aplecăm
            peste leagănul de alunel.”     (Cântec pentru femeie)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.
            Poeziile vierene au muzicalitate, sun uşor cantabile. Îndrăgostiţii, bărbaţi şi femei le cântă, le rostesc, le recită, fiindcă regăsesc în ele inocenţa sentimentală, melancolică sau energia vie a tinereţii.
            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.

                                                             Bibliografie

1.Bogasiu, Sava, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura „Alpha MDN”, 2009, Buzău
2.Cimpoi, Mihai, Grigore Vieru-liricul, Editura „Agora”, 2012, Bucureşti
3.Vieru, Grigore, Sunt robul iubirii, Editura  “Agora”,2012, Bucureşti
4.Idem, Rugăciune pentru mama, Editura „Scrisul românesc”, 1994,Craiova



UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI,
ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU
Rezumat

Prof. Timofti Maria- Valentina
Disciplina: Religie
Gradul didactic I
Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.
            „Ar trebui alături
             De-al iubitei nume
             În sclipătul verigii
             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)
            Universul metafizic al devenirii poetului Grigore Vieru este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.
            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:
            „Nu-mi lua cercei şi salbe...
            Ia mai bine norei, lasă,
            Că ea-i tânără, frumoasă
            Iar eu, fiule,-s bătrână,
            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)
            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.
            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu