Grigore Vieru și rolul acestuia în promovarea culturii

dr. în filologie, prof. Mirela Savin

grad didactic I, Colegiul Național Militar ,,Alexandru Ioan Cuza”

În prezenta lucrare voi discuta despre Grigore Vieru și rolul acestuia în promovarea culturii.  Trebuie precizat, încă din incipit, faptul că legătura dintre Grigore Vieru și fenomenul cultural apare evidentă, fiind instrument de pătrundere și adâncă interpretare a textelor lirice semnate de Grigore Vieru.

Scriitorii din Republica Moldova, indiferent că ne referim la  Alexei Mateevici,Eugen Coșeriu sau Grigore Vieru, au militat, prin scrierilor lor, pentru o cultură comună, pentru o limbă unitară, unică, limba / graiul fiind văzute drept un organism viabil, o ființă în continuă transformare. Acest lucru îl apropie de lirica eminesciană. Spre exemplu, aidoma lui Eminescu și Vieru valorifică mitul orfic, relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului, ipostazierea ofică permițând, de fapt, o revalorizare a experienței morții. Mai mult decât atât, acest joc stilistico-mitic îi permite lui Vierupendularea limbajului cultural între spiritualitate și tensiunea creatoare: „Ca un copil aştept dimineaţa / Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”.

Jocul eliberator al culturii este regăsit și în textul liric ,,Tămâie şi licheni”: „A murit tămâia, / Duhoarea stă să crească. / Ne-a umplut ca râia / Limba moldov’nească. // Mi-a pierit şi somnul, / Pacea creştinească. / Mârâie spre Domnul / Limba moldov’nească. // O biată bătrână / N-are nici de pască. / Stă cu halca-n mână / Limba moldov’nească. // Îşi creşte frumosul / Limba românească. / Îi arată dosul / Limba moldov’nească...”.Așadar, textul poate fi văzut drept o strălucită ilustraţie a cultului lui Grigore Vieru  pentru metaforizarea trăirilor, încifrând esenţa viziunii asupra culturii.

În textul ,,Poetul”, lirica este o meditație asupra precarității condiției existențiale a poetului:„Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.Contextual, conținutul meditației se cristalizează în jurul ideii literare conform căreia poetul este o formă de evoluție, de prefacere a cuvântului prin intermediul eului liric subiectiv. Mai mult, la Grigore Vieru poezia este cea care se identifică, fără doar și poate, cu poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”.

După cum am precizat mai devreme, ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic este conştient de puterea orfică a cântului său, sugerându-se forțele care au efect constructiv asupra actului de creație: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Cu toate acestea, există acea stare a unui eșec posibil, eșecul unei aspirații tocmai pentru că, la nivel cultural, eul liric este  cuprins de angoasa dispariţiei ființei și, implicit, a actului de scriitură: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuşesc”.

Poezia lui Grigore Vieru se încadrează în conceptul de promovare a culturii prin pasiunea pentru ideea actului de scriitură, prin idealizarea limbajului, sub magia căruia se desfășoară miracolul contemplării poetice față de Creație: ,,Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/ Ale sângelui meu -/ Ea care nimic niciodată/  Nu înapoiază./  Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă.”.

Grigore Vieru s-a identificat cu sine: ,,Mama mea viața-ntreagă/A trăit fără bărbat./Singurei eram în casă/Ploi cu grindină când bat./Mama mea viața-ntreagă,/Stând la masă, ea și eu,/Se așază între mine/Și Preabunul Dumnezeu./Oh, și crede-așa într-însul,/Că-n albastru văzul ei/Chipul lui de pe icoană/Se străvede sub scântei./Și eu țin atât la mama,/Că nicicând nu îndrăznesc/Dumnezeul din privire/Să mă vâr să-l mâzgălesc.”, cu fiinţa colectivă: ,,Lucruri ciudate astăzi/ Se-ntâmplă în lume şi-n sori./ Tună iarna şi plouă,/ Ninge vara pe flori./ Lucruri ciudate de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Creşte-n balcon mărarul,/ Acolo albina şi stup./ Se amendează acel/ Care trage în lup./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob./ Scot unii miere, miere/ Din iarba veninului./ Se şterg picioarele/ De preşul vecinului./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Se vinde aer curat,/ Se trage cu puşca în nor,/ Unii nu se pot lăsa de fumat,/ Alţii îşi lasă ţara uşor./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Împunsă-i de ţeava puştii/ Chitara lui/ Hara în omoplaţi./ Nu se mai fură fete – se fură bărbaţi./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Multe azi se întâmplă/ În lumea cea pământească:/ Cel vârstnic se copilăreşte,/ Copiii nu vor să se nască./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Armele-n lume, armele/ Se răspândesc ca ciuma,/ Periculoasă devine pădurea,/ Periculoasă şi/ Luna./Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Sunt fântâni secrete/ Din care bea numai tunul./ Cred că ascunde ceva/ După coada păunul./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Cred că e ceva montat/ Şi-n floarea aprilului./ Unicul loc liniştit/ E ochiul copilului./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ I se descarcă omului/ Bombele în faţa porţii./ În lupta pentru pace sunt/ Mobilizaţi copiii şi morţii./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ „Ascultaţi, măi copii!” –/ Tot strigă spicul pe deal./ Dar nu mai e ascultat/ Bunicul cel mondial./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Gonit ca un iepure, bietul,/ De jos, din stea,/ Pământul nu mai ştie/ În care parte s-o ia./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Latră câinii, gonaşii/ Răcnesc ca nebunii./ Răsună pe văi un bubuit,/ Se-ntunecă văile lumii./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/ Nu, încă nu s-a tras/ Din groaznice arme –/ Pur şi simplu, s-a rupt/ Inima mamei./ Lucruri stranii de tot/ Se-ntâmplă pe glob!”, fiind astfel mai mult decât un poet: ,,Lui Ion Borşevici/ Cântecul cel mai frumos/ Şi cel mai puternic/ Încă nu s-a scris./ Veni-va o zi/ Când se va scrie./ Pe albul de sus/ Al Carpaţilor,/ În piatra lor/ Se va scrie./ Frate, eu cred că Prutul/ Cel limpede cândva/ A venit la noi/ Odată cu oamenii Bucovinei./ Poate că chiar Prutul/ Cu suferinţele sale de azi/ Este cântecul acela,/ Poate că el este/ Podul întins peste/ Întreaga Ţară./ * * */ Anei Blandiana/ Trandafirul,/ Ca şi capul omului,/ Nu se cuvine tăiat./ În general,/ De ce să tăiaţi trandafirul?/ De ce să nu priviţi/ În ochii noştri/ Până când ne veţi înţelege?/ Tristeţea noastră/ Împodobeşte iubirea/ Ca icoana/ Peretele casei.”, fiind un destin:  ,,Lui Eugen Coşeriu/ S-ar putea oare,/ S-ar putea oare roti,/ Neînconjurat de stele,/ Pământul?!/ Ar putea oare,/ Ar putea oare să existe,/ Neîngrădiţi de Limba Româna,/ Carpaţii?!/ Ar putea oare,/ Ar putea oare să fiinţeze/ Dorul,/ Neînconjurat de liniştea/ Şi frumuseţea inimii tale?!”.

Semnul situării în armonia universală, relevată de lumina fermecată a culturii, creionează un microunivers al expresiei unui sentiment adânc, care generează, în lirica lui Grigore Vieru, o redimensionare fundamentală a noțiunii de cultură prin cosmicizarea, universalizarea și unicizarea ei.

Bibliografie:

Călinescu,Matei, 2003, A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București.

Caraman, Viorica Ela, 2009, Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune, în Revista Limba Română, Nr.1-4.

Simion, Eugen, 1974, Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi,în Caiete critice, Nr.1-3.