Grigore Vieru – poetul nemuritor al Basarabiei

Prof. Antoci Genoveva, religie, Gr. I

Prof.doc. Popa  Iuliana, profesor documentarist, Gr. I

Liceul Teoretic ,,Vasile Alecsandri” Săbăoani-Neamț

  Rezumatul: Poetul Grigore Vieru, a fost un maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc, fiind  definit ca poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii.

Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale.

            ,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.

            Iulian Boldea afirmă: „Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi”. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum  În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit:

    În limba ta

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,  

În aceeaşi limbă

 Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

 În limba ta  

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta  

Te poţi opri din plâns.

            Consider că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor» În limba ta”.

            Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv:

    Ars poetica

„Merg eu dimineaţa, în frunte,  

Cu spicele albe în braţe  

Ale părului mamei.

Mergi tu după mine, iubito,

Cu spicul fierbinte la piept  

Al lacrimii tale.

Vine moartea din urmă

 Cu spicele roşii în braţe

Ale sângelui meu –

Ea care nimic niciodată

Nu înapoiază.

 Şi toţi suntem luminaţi

 De-o bucurie neînţeleasă”.

Valoarea,  adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane, reuşind să îmbine în mod armonios elemente de pedagogie populară cu rigorile didacticii clasice şi moderne. „Acest poet naţional al Basarabiei, a devenit de-a lungul vremii un sacerdot al Limbii Române, pe care a sacralizat-o şi imortalizat-o în opera sa măreaţă, ca o catedrală a sufletului românesc. A gândi într-o limbă este ceva, dar a liturgisi în aceiaşi limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă la care ajung doar cei curaţi la suflet”- Sava Bogasiu.

Plecând la ceruri, Grigore Vieru ne-a last un Testament plin de sentimente şi dragoste de neam, de Patrie, de mamă,  de frate:

„Lângă doină la izvor

Nu-i uşor să-ţi fie dor,

Nu-i uşor sa fii curat

Pe pâmânt înstrăinat.

Va las dorul cel durut

Şi nădejdea de la Prut.

V-am crescut, v-am ridicat,

Mă pot duce,

Mă pot duce împăcat.”

       

   Bibliografie:

ü  Eugen Simion,  “Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi”,  Caiete critice, Nr.1-3, 1974;

ü  Florentina Narcisa Boldeanu, “Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei”,  Revista Știința literară Nr.2(25), 2012;

ü  Grigore Vieru, “Biobibliografie”, Ed. a II a, Ed. Baştina- RADOG, Chisinău, 2011;

ü  Viorica Ela Caraman, “Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune”, Revista Limba Română, Nr.1-4, 2009;