AIONIŢOAIE VIOLETA
Profesor înv. primar, grad I, Şcoala Gimnazială Nr. 1
Stăuceni
”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul” spunea marele poet român, Grigore Vieru, din Basarabia. Poezie, libertate,
iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi
viaţa sa.
Ființă
specială, ruptă de tumultul sorții grăbite, Grigore Vieru a creat pentru frumos și bine, a elogiat valorile
mai presus de propria lui fericire și a plătit un preț prea înalt pentru
această misiune. ”Sunt iarbă. Mai
simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a
marelui poet român basarabean, Grigore Vieru, care rămâne de-a pururi un
pilduitor sacrificiu.
Deplângându-i
pierderea, poetul Nicolae Dabija spunea că Grigore Vieru „a fost mai mult decât
un poet”, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere
să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia,
cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul
Basarabiei – spunea Nicolae Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991
să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului
Popular, care era pe atunci al nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un
Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că la începutul anilor 1990, „neamul
nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în
poeţi, decât în politicieni”[1].
Stegar al
demnităţii, integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut
ecoul spiritului românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia
naţională şi apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât
legitimă, dar şi urgentă, în activismul emergenţei programatice. Poetul
observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil
înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul;/ Şi
din mormânt voi spune mulţimii adevărul.”
Implicat cu
adâncă simţire şi deplină dăruire în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei
naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în
„românizarea” sentimentului naţional, militând pentru introducerea limbii
latine, ca limbă oficială, şi a grafiei latine (e demn de menţionat că în 1988,
în săptămânalul cultural „Literatura şi arta” de la Chişinău apare primul text
cu grafie latină din istoria culturală postbelică a Basarabiei, iar din 1989,
gazeta respectivă se va tipări în întregime cu alfabet latin. Ba mai mult, în
acele momente de prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional
„Deşteaptă-te române!”, propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui
contemporan, care nu ar fi putut, desigur, să se ridice la puternicul simţământ
naţional al aceluia, imn pe care şi România îl adoptase încă din zilele
Revoluţiei din decembrie 1989.
Poezia sa reţine foarte bine varii aspecte
dintr-o istorie tulbure şi opresivă: „În mine a lovit străinul/ de Paşti sau
Denii,/ Dar încolţitu-m-au besmeticii/ şi moldovenii.// Că nu suntem români,
străinul/ Pe-a lui o ţine./ Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul/ Decât pe
mine.// Basarabie cu jale,/ Basarabie,/ De pe deal şi de pe vale,/ Basarabie.”
(Basarabie cu jale). Poetul a devenit o cutie de rezonanţă a sentimentului
naţional, de aceea versurile sale au pătruns adânc în conştiinţa maselor, cu
mesaj memorabil.
Vieru e un
poet cetăţean şi un poeta vates, exprimând, în numele neamului său, o istorie
vitregă şi opresivă. Căci, „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi drepturile
istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi pe calea
unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei aminteşte de
mitul christic în versuri irevocabile şi de muzicalităţi clasice tulburătoare:
„Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus
acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit” (Reaprindeţi candela). Sau cele
13 strofe pentru mankurţi, de o limpiditate gravă şi recriminatorie, sunând ca
o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei ne hăcuiră
graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ „Literatura şi Arta!”// Ei
datina o spurcă/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/ Revista „Nistru”//
Ei gâtuită prădalnic/ Biserici frumoase/ Ei ne răstigniră pe crucea/ Lui `46.//
Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…) Ei au dus omul la ocnă/
Pentru trei ciocălaie!...”
Impresionantă
este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care
Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”,
expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini
impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste
Prut, devine imaginea votivă şi inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru.
Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un
sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în acesta aspiraţia curată şi
înălţimea rectitudinală a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi
conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta – necrolog
poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se
împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o
manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în
revista „Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia „Legămând”, dedicată lui Mihai
Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/
Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.”
În paralel
cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi
românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în
care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi setos de
Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate,
bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas
curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de cel ce dedicase,
prin anii `70Tricolorului naţional, poemul Curcubeul. Filologul şi istoricul –
absolvent al Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1958) – se vor
regăsi într-una şi aceeaşi vocaţie a militantismului naţional, deopotrivă
incriminant şi integrator, în sensul în care poetul spusese că „cine nu şi-a
scris istoria cu sângele acela sau n-a avut-o niciodată, sau crede că poate
trăi pe contul istoriei altora” … Salvarea prin „limbă” şi „carte” devine un
laitmotiv în poezia conştiinţei sale naţionale care priveşte spre Lumină şi
Frumuseţe: „Razele ne vin din soare,/ Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul
strămoşesc - / Din cuvântul românesc.” (Dorul şi limba) Sau această meditaţie,
care îl exprimă la modul orfeic şi martiric, în expresivitatea modernistă a
versului liber: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra
funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va
deschide/ Ochiul meu dând piatra la o parte.”(Între Orfeu şi Hristos)
Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii,
literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia.
Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit
un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti.
Icoană a
unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente
inalienabile de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui
Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, grăind atât de
direct şi semnificativ în conţinuturile sale, dincolo de vreme, cu bătaie lungă
în timp şi spaţiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu