AdochiţeiGarofiţa
Bibliotecar
„Nimeni nu ştie mai
bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din
gura inimii.”(Grigore Vieru)
Grigore
Vieru, unul dintre cei mai importanţi poeţi basarabeni, a fost, incontestabil,
o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti.
Creaţiile sale lirice acced spre infinit, sunt armonioase şi limpezi, sugestive
şi sincere, cu alte cuvinte sunt înălţătoare, sublime. Pentru Grigore Vieru,
„poezia pe care o simţi, este ca şi înţeleasă.” Altfel spus, poezia nu-şi
poartă într-adevăr numele decât atunci când produce emoţie şi când oglindeşte,
prin însăşi făptura ei, trăirile din suflet. Şi pentru că poezia iese din
suflet, iar acolo dăinuieşte şi imaginea mamei poetului, este de la sine
înţeles că fiinţa făuritoare de viaţă va fi evidenţiată prin cel mai sublim mod
cu putinţă: poezia.
„Grigore Vieru este un
poet prin excelenţă al Mamei şi al maternităţii.”
Pentru că fiinţa mamei i-a încununat poetului vârsta fragedei pruncii şi
întreaga copilărie, chipul acesteia şi al poetului-fiu va fi înconjurat cu un
nimb sacru şi va fi eternizat de Vieru prin poezie. Astfel, mama devine simbol
în lirica viereană, îmbogăţindu-i creaţia prin însăşi umila utilizare a
cuvântului. Ea este asociată cu natura, câteodată şi cu dragostea arzătoare
faţă de patrie a poetului; şi chiar dacă imaginea reflectată de poezie este, la
prima vedere, a unei femei simple, de la ţară, în ochii fiului ea va depăşi cu
mult această ipostază.
Astfel,
„mama este începutul tuturor
începuturilor”, cum spunea Grigore Vieru, este simbol al adăpostului,
căldurii, dragostei şi hranei; şi un izvor de inspiraţie pentru poet. Cum orice
frunză se află ocrotită în copacul ei, aşa şi orice copil îşi doreşte mama
alături, în care vede o fiinţă măreaţă, fără păcat, puternică precum o stâncă
în marea învolburată, şi, deşi valurile îi izbesc trupul, ea le îndură şi este
veşnic stăruitoare. Prezenţa acestei zâne din poveşti, a mamei, este abordată
de către Grigore Vieru într-o serie de poeme. Chiar şi în cele care nu sunt
destinate fiinţei absolute, mama, este imposibil să nu fie amintită, măcar cu
gândul, dacă nu cu tot alaiul ei. „Buzele mamei”, „Făptura mamei”, „Mâinile
mamei”, „Chipul tău, mamă”, sunt doar câteva creaţii din lirica viereană, unde
este înfăţişată imaginea sfântă a reginei care-i tronează poetului copilăria.
Făptura mamei are pentru poet o proiecţie cosmică: „Uşoară, maică, uşoară/ C-ai
putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.” Zborul
sfânt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ, între cele lumeşti şi cele
dumnezeieşti, accentuează puritatea, gloria, soarta şi profeţia mamei. Făptura
aceasta, făuritoare de trup şi mai ales de suflet, trăieşte constant între cer
şi pământ, adică mereu în mintea poetului, unde capătă un întreg arhetip cu
conotaţii divine.
Tot
în viziunea poetului Grigore Vieru, mama e patria, mama e cuvântul, libertatea,
demnitatea naţională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii: „Mamă,/ Tu
eşti patria mea!/[…]/
Ochii tăi-/ Mări albastre,/ Palmele tale-/ Arăturile noastre/ Basmaua-/
Steag.”(în poezia „Mamă, tu esti...”). Mama, cu întreaga ei faptură, se pogoară
asupra fiului, devenindu-i întâiul său Dumnezeu. De aici, mâna mamei devine
„coroană-mpărătească” pe fruntea fiului: „Vin zorii noaptea s-o destrame/
Găsesc pe frunte mâna mamei”, „O, mâna ei, ca ramul veşted,/ A-mbătrânit la
mine-n creştet.” Buzele mamei presărate de întristarea vremii: „Iar buzele
tale, sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu.” se preschimbă în zâmbet şi surâs la
vederea fiului, pe care-l primeşte cu căldură, după o absenţă îndelungată:
„Mi-e dor de vorba-ţi caldă/ Mi-e dor de tine, mamă.”
Unicitatea
acestei fiinţe divine, este reflectată de poetul basarabean prin comparaţia ei
cosmică, astrală, care nu mai guvernează pământul, ci spaţiul de dincolo de
Universul locuit. Mama e Soarele: „Soarele e unul/ Mama una este”, dar poate
lua formă şi de stea: „Mamă, de-ai fi o stea-n cer lină,/ Te-aş găsi după
lumină”, sau poate fi spicul de grâu împovărat de rod: „De te-ai face spic
secară,/ Te-aş găsi după povară”; ori pasăre duios cântătoare: „De-ai fi-n
codru-o păsăruică,/ După glas afla-te -aş, muică” sau chiar şi o floare: „De
te-ai face-n văi o floare,/ Te-aş găsi după suflare.”
Oricare
ar fi ipostaza sub care ni se pogoară mama, fluturele ce nu se opreşte din zbor
în căutarea hranei pentru prunci sau candela aprinsă ce se roagă necontenit
pentru noi, ar avea aceeaşi căldură şi puritate în orice element s-ar
preschimba. Imaginea mamei, fiinţă absolută în sufletul fiului-poet, este cea
mai bine redată prin poemul: „Ghicitoare fără sfârşit”. Aici, făptura divină
are un „glas de izvor”, buze pline de voluptate şi dulceaţă, braţe ca „spice ce
cresc cu vârful în jos”, ochii calzi şi blânzi, chip „ce se ară/ Cu lacrima” şi
suflet nemărginit ce „nu calcă iarbă străină”.
Femeia
muncită, modestă şi de la ţară, este exprimată, totodată, în lirica lui Grigore
Vieru apelându-se la termeni simplişti, dar în niciun caz simpli. Mama este
comparată cu pâinea caldă, de vatră, întrucât poetul „scrie despre mama sa ca
la gura cuptorului, când se face pâinea”. În orice chip sau fel s-ar
metamorfoza mama, imaginea ei se va proiecta către eternitate; ea devine o „mamă hieratică meritând adoraţie, acţionând
suprasenzorial, ca un fluid învăluitor...”(Constantin Ciopraga).
„Feciorul”
mamei, poetul basarabean Grigore Vieru, păstrează vie amintirea acesteia nu
doar în perioada copilăriei , ci imaginea ei tronează până când moartea
poetului îl opreşte din a venera-o. În poemul „Mama şi feciorul”, Vieru crează
un dialog închipuit cu cea care i-a îmbogăţit întru totul existenţa: -poetul:
„Maică, nu mai osteni,/ Că avem cu ce trăi,/[...]/
Maică, nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?!”; -mama: „Pentru lume-i
fi bătrân,/ Pentru mine tot copil,/ Pentru lume om de stat/ Pentru mine-al meu
băiat.”
Nu
vârsta, ci sufletul, îl face pe poet, oricât de trecut de timp ar fi fost, din
nou copil, care însă, duce acum dorul mamei: „O stea mi-atinge faţa/ Ori
poate-a ta năframă/ Sunt alb, bătrân aproape,/ Mi-e dor de tine, mamă.” (în
poezia „Mi-e dor de tine, mamă”)
Aşadar,
poetul descoperă în fiinţa mamei coordonatele esenţiale ale sufletului
colectiv. Mama devine pentru acesta „prototipul
unei umanităţi ideale, […]
ce ţine în cumpănă dreaptă însăşi viaţa” (Eliza Botezatu).
Chipul mamei nu va putea fi păstrat veşnic pe
retina poetului, însă imaginea ei va fi mereu imprimată în sufletul său,
singurul care este vrednic de acest rol. Fiinţa mamei este elogiată prin
creaţie lirică de către poetul Grigore Vieru, însă nu fără contribuţia şi
participarea copilului, pruncului, fiului, Grigore Vieru.
Lirica viereană îi este dedicată, în mare
parte, mamei sale, pentru că aşa cum spunea şi poetul: „Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din
lume este o mamă.” (Grigore Vieru)
Bibliografie:
·
„Cele mai frumoase
poezii”- Grigore Vieru, Editura Albatros;
·
„Acum şi în veac”-
Grigore Vieru, Editura Litera
·
„O istorie deschisă a
literaturii române din Basarabia”- Mihai Cimpoi, Editura Arc (pag. 188-192)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu