Fiu de frunte al neamului românesc- GRIGORE VIERU


a                 

 

                                                                                                                     Prof.înv. primar Oniciuc Irina,
                                                                                                                  Școala Gimnazială Nr.1 Stăuceni 
                                                                                                                                         Jud. Botoșani

            Grigore Vieru este poetul începuturilor, ființă pământeană și nepământeană deopotrivă, umedă de roua lacrimilor vărsate de-a lungul veacurilor de românii basarabeni. Sursa poeziei lui Grigore Vieru este viața în toată complexitatea ei: copilăria, bucuria tinerească, neliniștea și suferința iubirii absolute. Poezia lui este didactică, e o carte de lectură eternă: o viață de om de la naștere la moarte, transpusă în forme parabolice, uneori moale și fin, alteori aspru, retoric și povățuitor.
         ”Fost-au acest Grigore Vieru Vodă, domn al poeziei româneşti, un om nu prea mare de statu, dar mare bărbatu, blînd ca un miel cu ai săi, dar iute, la mînie, cu neprietenii neamului.”
        Marele român Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam, a iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. El şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor cu suflet de înger, aceştia fiind darul cel mai de preţ al familiei. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
            Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în comuna Pererîta din raionul Briceni, comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. M-am născut din părinţi plugari, într-un sat frumos, aşezat pe malul stâng al Prutului.  Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am cules desculţ strugurii…          
       Poeziile sale vor bucura secole înainte sufletele omeneşti.A lăsat pentru generaţii întregi  cărţi pentru copii,Alarma”, ” Poezii de seama voastră”, ”Albinuţa” , ”Să facem cunoştinţă”, ”Spune-i soarelui o poezie”. Grigore Vieru afirma: „Poezia copiilor este ploaia curată care mă spală de colbul zilei, mă înseninează... Când nu mă prea înţeleg cu cei mari, fug la copii. Ei mă primesc şi mă înţeleg întotdeauna”. Atunci când compunea versuri pentru copii, poetul mărturisea, că scriindu-le, aude şi melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Versurile sale au, de fapt, o melodie unică, de neconfundat şi este de înțeles de ce în spaţiul natal această creaţie este atât de populară şi de iubită…
         Grigore Vieru nu a murit. Şi-a dat întâlnire cu mama sa de care-i era dor... Şi-a luat un răgaz, o clipă de veşnicie să mai fie cu ea. Mama are capacitatea magică de a repara şi a întreţine întregul, starea de echilibru a omului şi universului.

„Mamă, Tu eşti patria mea!”

            ”Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – modest afirma poetul, evocând de fapt sacrificiul în numele crezului de salvare a sufletelor românilor. În anumite împrejurări avea să spună: ”A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!”
          "Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil". A avut grijă poetul să ne simţim copii. El ne-a mângâiat pe creştet fiind copilaşi  de  grădiniţă, din paginile „Albinuţei”. Şi astăzi trăim copliăria evocând magicele versuri care ne fac să fim optimişti.
          Marele poet s-a impus ca un promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului, luptând pentru oficializarea limbii române în Basarabia, pentru reunirea ei cu Patria-mamă.  Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi
         A durat o ”Casa a Poeziei” în care trăieşte un neam întreg.Vocea sa moale, privirea călduroasa, chipul luminos au rămas în amintirea noastră pentru totdeauna. A luat cu sine doar puritatea sufletului, lăsându-ne drept moștenire poezia. El s-a înveșnicit prin creație, fiind poezia însăşi. ”Da fapt, nici nu sunt om, ci pur si simplu poezie.”

 Grigore Vieru s-a înveșnicit prin poezia sa. Poetul s-a împărțit între doua lumi, o jumătate  a ființei sale a coborât ,,mai jos ca iarba’’ cealaltă jumătate a rămas pe veci să dăinuie printre sufletele noastre. Grigore Vieru a avut o premoniţie asupra datei morţii sale. A greşit doar cu o zi. 19.01.2009  a scris într-un  autograf  pe o carte oferită poetului Adrian Păunescu cu mulţi ani în urmă.  A căzut o stea? Nu, a urcat la cer un Luceafăr, ce va dăinui în eternitate.

        Poezia lui Grigore Vieru e un lung şi nesfârșit dor: dor de mamă, de baștină, dor de neam românesc întregit, un dor nemărginit de toate. Poezia lui e un continuu ritual al adoraţiei materne.Vieru a scris o poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adorație. Născut de miresmele şi durerile pământului, marele poet se simte însetat de doruri arzătoare. O singura sărbătoare continuă a avut Grigore Vieru. Ea s-a numit Mama. În fiecare dintre vârste trebuie neapărat să ai în adâncul ființei tale un copil, pentru că anume ea, copilăria, ne ține vii și frumoși. “Omul nu îmbătrânește atâta timp, cât nu moare copilul din el”. De aceea, poetul se simte îndreptățit să spună:

“În fiecare dimineață
Îmi bate la geam
Copilul care-am fost”  (Am îmbătrânit).
         ,,Din mila, din dragostea şi dărnicia limbii române am răsărit ca poet. Limba Româna este destinul meu agitat. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieși. ” Limba este pentru Grigore Vieru ,,un grai cu ochii verzi de dor şi istorie…Un grai cu tâmple  îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai cu dor şi mai cu tărie ca in cuprinsul limbii.” Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi, atras de esenţe primordiale. Totuşi, harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cât deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă.

Bibliografie:
ü  Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi”, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
ü  Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008
ü  Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune”, în Revista Limba Română, Nr.1- 4, 2009
                                                                                                

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu