Roman
Irina, discipline socio-umane, grad didactic I, LPS-Botoşani
Între poeții de seamă, care „au
scris o limbă ca un fagure de miere", se situează, în această a noastră
„Patrie de pământ și de cuvinte", la loc de cinste, Grigore Vieru.
Poezia lui Grigore Vieru a făcut și face parte din rezistența Basarabiei -
o Basarabie anexată de ruși, de la 1812 încoace (cu excepția celor 22 de ani de
unire cu România, din anul 1918 până în 1940). Dincolo de teme - sacre sau
profane, ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este
conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preţuire
exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are un
efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le autoritatea
originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite
sentimentul că trebuie să acordăm o importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru
că a fost obţinut cu greu. Poetul
Grigore Vieru se definea ,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”, maestru al
cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam, a iubit poporul român până la
lacrimi şi şi-a consacrat întreaga viaţă
copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o
muzicalitate şi o frumuseţe rară. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al
baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa rămâne
definit Grigore Vieru în inima neamului românesc.
În
anul 1957, fiind student debutează editorial cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma,
apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca
redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”,
actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe".La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu și se
angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație
a Uniunii
Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este
redactor la editura „Cartea Moldovenească”.A scris celebra carte pentru
preșcolari „Albinuța''. 1968 aduce o cotitură în
destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice “Numele tău”, cu o prefață de Ion Druță. Cartea sa este
apreciată în critica literară ca fiind cea mai originală apariție poetică.
Fiind întrebat al cui discipol este,
răspunsul nu a întîrziat: – Al Limbii. Al Limbii noastre. Am răsărit ca poet
din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii Române... Vin din
Limba care nu s-a născut în Peririta mea ... s-a născut şi s-a format în
Moldova lui Eminescu şi Creangă, în Transilvania lui Rebreanu, Blaga şi Goga,
în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui Arghezi şi Sorescu.Toate confesiunile
sale destinate cititorilor pun un accent aparte pe neţărmurita dragoste pentru
graiul matern, dar şi îndemnul de a-i urma exemplul. „Eu nu caut cu
tot dinadinsul (deşi doresc) să aduc ceva nou în cîntarea limbii, eu caut să
amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ.” Pentru „creșterea
limbii" și „a patriei cinstire" a trăit, a scris, si a suferit poetul din Pererita, cu versul lui românesc.
Grigore Vieru a considerat limba noastră, acea limbă sfântă, care „leagă, prin
sânge, pământul de popor". Grija
autorului pentru destinul limbii, pentru pastrarea ei nealterată devine o sacră
şj permanentă datorie."Nici un grai nu e mai mare decât Patria nici un
grai nu este mai mic decât istoria Patriei", constata el. Versurile lui se înscriu într-un program literar
ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea
acesteia într-o ţară în care s-a
refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi.
Poezia „Limba noastră cea română" este tocmai un ecou al suferințelor acelor vremuri: „Sărut vatra și-al ei nume/ Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei ființă/ Și-a ei rodnică țărână/ Ce-a născut în suferință/ Limba noastră cea română.// Pre pământ străvechi și magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română. cedare, acaparare, înstrăinare. Cu fiecare poezie a lui Grigore Vieru, în față avem acel portret de Domn al Limbii. Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care fiecare rând devine metaforă. Poezia În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”. Apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească. Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa face atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care foloseste limba română creeaza impresia redescoperirii adevăratei poezii. Grigore Vieru a fost un adevărat unionist și care a dorit ca neamul românesc despărțit de Prut și Dunăre șă fie reîntregit pentru idealurile noastre naționale care secolele la rând au luptat pentru jerta supremă de a fi toții într-un singur stat România.
Poezia „Limba noastră cea română" este tocmai un ecou al suferințelor acelor vremuri: „Sărut vatra și-al ei nume/ Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei ființă/ Și-a ei rodnică țărână/ Ce-a născut în suferință/ Limba noastră cea română.// Pre pământ străvechi și magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română. cedare, acaparare, înstrăinare. Cu fiecare poezie a lui Grigore Vieru, în față avem acel portret de Domn al Limbii. Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care fiecare rând devine metaforă. Poezia În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”. Apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească. Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa face atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care foloseste limba română creeaza impresia redescoperirii adevăratei poezii. Grigore Vieru a fost un adevărat unionist și care a dorit ca neamul românesc despărțit de Prut și Dunăre șă fie reîntregit pentru idealurile noastre naționale care secolele la rând au luptat pentru jerta supremă de a fi toții într-un singur stat România.
“De la Nistru pân'la Tisa/ Tot românul
plânsu-mi-s-a” aceste verusuri denotă suferința neamului românesc pe care
Grigore Vieru a resimțit-o din plin datorită ocupării sovietice a Basarabiei și
care l-a făcut să iubească patria sa, România.
Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală,
o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii
române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în
acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat
seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea
vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o
adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea
ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de
orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a
versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei,
precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în
frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine,
iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din
urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată
/ Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea,
adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul
poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.
Limba maternă
exprima glasul conştiinţei naţionale, căci graiul nostru strămoşesc, "cu
ochi umezi de dor şi de istorie" este fiinţa nepieritoare a poporului
nostru, în existenţa sa spirituală.
Limba Română (ca valoare) este aşezată alături
de Biblie: „Două lucruri în astă lume au fost zidite pînă la capăt: Biblia şi
Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu,
crede Poetul. Grigore
Vieru este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al
tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.
Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale –
moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii
aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.
„Un poet care şi-a asumat greul unui grai,
trecîndu-l prin inima sa, şi, încărcat de răbdare, înţelepc iune şi nouă
frumuseţe, îl întoarce semenilor săi... un asemenea poet rămîne-va „suflet în
sufletul neamului său” (Ioan Alexandru)”.
Bibliografie :
1.Grigore,Vieru : “Dicţionarul scriitorilor români”
din Basarabia, Ed.Prut International,
Chişinau, 2007
2.Grigore Vieru : “Curăţirea fântânii”,
Ed.”Porto-Franco”, Galaţi,1993
3.Grigore Vieru : “Rădăcina de foc”, Ed.Univers
Bucureşti,19885.Ion Ciocanu – “ Literatura română contemporană din Republica
Moldova”, Chişinau 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu