Sichitiu
Margareta, limba și literatura română, gradul I, Colegiul Tehnic Motru, Gorj
Fiu al unei familii de plugari
români, Pavel şi Eudochia, poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie
1935, satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova. În
anul 1950 a absolvit în satul natal şcoala de şapte clase, iar şcoala medie o
încheie în orăşelul Lipcani, în 1953.
Urmează apoi Facultatea de
Filologie şi Istoie a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, însă din
cauza lipsurilor materiale abandonează periodic cursurile.
Student fiind, în anul 1957 debutează editorial cu o plachetă de versuri
pentru copii, intitulată “Alarma”. În acelaşi an, îi apare a doua culegere de
versuri “Muzicuţe”, după care se angajează ca redactor la revista pentru copii
“Scânteia leninistă”. Activitate jurnalistică desfasoara şi la revista “Nistru”
iar la editura “Cartea moldoveneasca”, îi apar alte două plachete, “Fât-
frumos”, “Curcubeul” şi “Bună ziua fulgilor!”.
În
anul 1968, logica destinului poetului este consemnată în volumul de versuri
lirice “Numele tău”, o carte apreciată de critica literară drept cea mai
originală apariţie poetică. Această carte devine obiect de studiu la cursurile
universitare de literaură naţională contemporană, poetul închinând poeme şi
unor mari scriitori români precum: “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga”, “Nicolae
Labis” “ Marin Sorescu”. Printre personalităţile cultural venerate în acest
volum, se numără şi renumitul sculptor, Constantin Brâncuşi.
Un
an mai târziu, la editura “Lumina” publică “Duminica cuvintelor”, o carte
îndragită de preşcolari care a devenit “obligatorie” în orice gradiniţă de
copii.
In
1970 apare “Abecedarul” publicat la aceeaşi editură, lucrarea fiind considerată,
însă nationalist, de către autorităţi.
Creaţia viereană izvorăşte limpede cu demnitate şi
convingere în necesitatea dreptăţii sale. Poezia sa a schimbat,
practic a mişcat din loc valoarea
poeziei ţării noastre. “Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am vazut în
copilărie cum curgea Prutul”, spunea Grigore Vieru. Marile teme care sunt prezente în creaţia
sa: mama, iubirea, graiul, copilăria,
vor fi mereu actuale, fiindcă acestea izvorăsc din divinitate şi nu pot fi
mişcate de nimeni şi nimic.
Putem spune că lirica sa , care a
fost pietrificată cu ajutorul cuvintelor, poate nu e cea mai strălucită, dar
este înălţătoare prin faptul că venerează versul matern, dragostea de neam.
Cunoscut este faptul că izvoarele de inspiraţie a poetului sunt simple zile de
Paşti şi de Crăciun, însă această simplitate înseamnă toată măreţia vieţii care
alcătuieşte universul.
Deoarece
copilăria care este reflectată în opera sa, este una nevinovată, Grigore Vieru
poate fi numit un poet al copilului. Pentru el copilăria reprezintă o lume cu
lucruri complexe, dar totodată simple, o perioadă din viaţa omului în care
acesta este cel mai fericit, cel mai bucuros. Omul este copil, iar asta
înseamnă că se bucură de orice rază de soare, de orice picatură de ploaie.
Dincolo
de copilărie, se naşte iubirea care în creaţia lui Vieru este una ce „mişcă
sori şi stele”. Este un sentiment divin dat nouă, oamenilor, un sentiment ce ar
trebui să semene în sufletele noastre doar speranţă, bucurie şi desigur puterea
de a ierta.
Astfel,
opera poetului reflectează perfect iubirea împlinită, iar cea neîmplinită este
redată ca o condiţie a omului de creaţie.
Grigore
Vieru n-a uitat niciodată de cea mai importantă persoană din viaţa lui, mama.
În acest sens, marele poet închină mai mult de jumătate din creaţia sa mamei, care
pentru el reprezenta universul.
Din
copliărie până la bătrâneţe, mama este mângâierea, alinarea şi dragostea
supremă. Iubirea maternă străbate întreaga sa operă: mâinile mamei legănând
copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei înăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile
ei albe. Demnitatea maternă este modestă şi tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă
a mamei este fructificată pin pâinea scoasă din cuptor aşa cum scria poetul:
„Pâinea asta mult ce-mi place mie,/ Coaja ei, o, coaja ei îmi are/ Cu năsprite
palme-asemănare”. Viaţa mamei e un nesfârşit chin al căutării, al zbuciumului
care nu se alină niciodată. Dorul mamei nu este un sentiment de ocazie,
vremelnic, ci o permanenţă mereu vie a sufletului omenesc.
Fiecare
poezie a lui Grigore Vieru, închinată mamei, poate fi zugrăvită de pensula unui
pictor asemenea unei icoane a Sfintei Născătoare. Relevante în acest sens sunt
poeziile „Buzele mamei” şi „Făptura mamei”.
De
fapt lirica lui Vieru este un imn închinat mamei, o odă nepieritoare prin
simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generaţie.
Pe
de altă parte, situată între tradiţie şi modernitate, poezia viereană se revigorează
în permanenţă prin asimilarea creatoare a folclorului, fiind modelată şi de
orientările stilistice. Vieru selectează din tezaurul nostru folcloric
semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri
spirituale.
Mitul
mioritic al integrării în natură şi mitul Meşterului Manole, imboldul spre cunoaşterea
profunzimilor originale ale neamului şi motivul sacrificiului uman în numele
unui ideal, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire,
constituie esenţa culturii noastre milenare.
Jerfta
Meşterului Manole implică înălţarea omului la o dimensiune simbolică prin care
se manifestă rosturile sale existenţiale, fapt ce asigură funcţionalitatea
estetică a mai multor scrieri vierene.
Astfel,
însufleţit de dorul creaţiei, cuprins de nostalgia „zidirii”, eroul liric
dintr-o mică baladă râvneşte spre edificarea unei construcţii asemănătoare cu
cea din creaţia populară, o construcţie „care să dăinuie veşnic”.
În
opoziţie cu mitul folcloric, Grigore Vieru umanizează esenţa actului de creaţie
prin faptul că tristeţea coexistă cu
bucuria, deznădejdea e înlocuită printr-o emanare luminiscentă a unei iubiri
tulburătoare. Asemenea lui Manole,
„poetul zideşte edificiul” versului său şi înveşniceşte cipul mamei în
turle de catedrală. Confesiunile lui Vieru despre mamă sunt în legătură directă
cu mitul măicuţei bătrâne. Poetul îngenunchează în faţa mamei ca în faţa unui
altar, creând în jurul ei o atmosferă sacră, din care, printr-o invocare
ritualică, pornesc impulsurile vieţii. Şi mama, şi iubirea, şi creaţia sunt
învăluite în poezia viereană într-o atmosferă de taină, poetul oscilând între
fabulosul mitic şi reprezentările imginaţiei sale creatoare.
Analizând
întreaga operă a lui Grigore Vieru, putem afirma că poezia sa este expresia
unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care
vrea să analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.
Duioşia,
delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească , adorarea mamei,
apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor străbat
întreaga poezie viereană.
Dincolo de poetul Grigore Vieru, se
afla „omul” Vieru, un om cu multe calităţi, cu o moralitate impecabilă, aşa cum
au afirmat mai toţi care l-au cunoscut. Un român adevărat care niciodată nu s-a
dezis de ideea reunirii Basarabiei cu
Ţara Mamă. Şi-a păstrat, în momentele cele mai critice, sângele rece şi a ştiut
să adune mulţimea în jurul său. Atitudinea sa era, în linii mari, idealistă, de
un idealism benefic pentru starea lui poetică. Era fascinat de creaţia
eminesciană, Eminescu fiind poetul său preferat. Avea pasiunea lecturilor şi
iubea cartea. Biblioteca sa numără peste 10.000 de volume. Era statornic în
prietenie şi nu şi-ar fi trădat niciodată prietenii. Unul dintre cei mai
devotaţi prieteni i-a fost poetul Adrian Păunescu, basarabean prin naştere. Şi
unul şi altul s-au ajutat în momentele critice ale vieţii lor. Vieru avea un
suflet mare şi nu era în stare să vorbească de rău poporul român, având un cult
deosebit pentru limba română, pentru eroii neamului românesc. Alături de Adrian
Păunescu, a avut momente înălţătoare pe culmile loriei literare, care a rămas
neştirbită după dispariţia lor.
Ziua de 16 ianuarie 2009, zi în care
s-a stins din viaţă marele poet, în urma unui accident de circulaţie, a lăsat
un gol imens în sufletele celor care l-au cunoscut şi celor care i-au cunoscut
creaţia. Însă poezia sa a rămas posterităţii oferindu-i vesnicie în literatură.
Prin urmare, putem spune că Grigore
Vieru a trăit româneşte, a gândit şi a scris în limba română. Creaţia lui
poetică o putem alătura poeziei eminesciene. Şi ne putem chiar întreba ce ar fi
spus poetul la cei 87 de ani pe care ar fi trebuit să îi împlinească la 14
februarie anul acesta, şi care i-ar fi fost cuvântul de închinare în faţa
limbii române...
Bibliografie:
2.
Grigore,
Vieru, Taina care mă apără, Iași, Ed.
Princeps. Edit. 2008.
3.
Grigore
Vieru, Acum și în veac, Editura
Litera, ed. III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu