Din confesiunile poetului Grigore Vieru

Lia Barbu, limba engleză, gr. did. I, 

Liceul de Artă “Ştefan Luchian” Botoşani

Opera de o nesecată vitalitate lirică a lui Grigore Vieru s-a bucurat de-a lungul timpului de nenumărate laude şi aprecieri, atât din partea publicului, cât şi a altor scriitori şi critici care au  recunoscut în poetul basarabean un remarcabil şi adevărat creator de vers românesc.

Evocator al autobiograficului, Grigore Vieru îşi sintetizează întreaga existenţă într-un „Formular” liric: „- Numele şi prenumele? / - Eu. // - Anul de naştere? / - Cel mai tânăr an: / Când se iubeau / părinţii mei. // - Originea? / Ar şi samăn / Dealul acel din preajma codrilor. / Ştiu toate doinele. // - Profesiunea? / - Îmi iubesc plaiul. // - Părinţii? / - Am numai mamă. // - Numele mamei? / - Mama. // - Ocupaţia ei? / - Aşteaptă. // - Ai fost supus / judecăţii vreodată? / - Am stat nişte ani închis: / în sine. // - Rubedenii peste hotare ai? / - Da. Pe tata. Îngropat, / în pământ străin. Anul 1945” (Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p. 34).

În antologia „Rădăcina de foc”, Ioan Alexandru îl descrie pe Grigore Vieru ca pe un „poet care şi-a asumat greul unui trai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş...” (ibidem, p. 8). Partea a doua a aceleiaşi antologii cuprinde, sub genericul „Lucrarea în cuvânt”, unele din amintirile sau reflecţiile poetului asupra vieţii sale, asupra activităţii literare şi artistice. Îngrijitorul ediţiei, Arcadie Donos menţionează faptul că aceste „confesiuni” au fost dăruite tiparului de către poetul însuşi sau au fost obţinute prin mijlocirea dialogurilor purtate cu scriitorii Leonida Lari, Nina Josu, Rodica Mahu, Ion Mînăscurtă, Mihail G. Cibotaru, Victor Pînzaru, Ognean Stamboliev, în perioada 1979 – 1987.

Solicitându-i-se într-unul din dialoguri o definiţie a poeziei, scriitorul afirmă: „Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat de gura inimii” (ibidem, p. 336). În legătură cu actul creaţiei, poetul îşi destăinuie lupta cu vorbele, năzuinţa de a le stăpâni: „...îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o „scrisă-n ţărână cu băţul”, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – pe cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului, - a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice” (ibidem, p. 353). Menirea poeziei este în opinia autorului aceea de a-i face omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă, de a-l face mai bun şi mai încrezător, iubitor de viaţă şi natură, iar una din minunile ei este „să întindă punţi între oameni, între popoare, să-şi desfăşoare larg steagul luptei pentru cauza păcii” (ibidem, p. 337).

Din întreaga lirică a poetului răzbate neţărmurita dragoste de pământul natal şi minunatul dor de mamă. Matricea şi în acelaşi timp cheia poeziei sale, mama reprezintă modelul de răbdare în faţa vicisitudinilor vieţii, spiritul de toleranţă şi înţelegerea calmă, mioritică a destinului. Întrebat fiind ce înseamnă pentru el dragostea de mamă, poetul răspunde: „Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă – totul.... Dragostea melancolică a omului matur pentru mama ar fi dorinţa lui de a redeveni copil şi conştiinţa dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită” (ibidem, p. 333). Tot mama a fost cea care neavând timp să-i spună poveşti în copilărie poetului, a vorbit cu el mai mult prin proverbe şi i-a sădit astfel în suflet dragostea pentru tradiţia populară şi folclor. Proverbele sunt în opinia scriitorului „partea cea mai scăpărătoare – cremene – a unei limbi sănătoase. Ele sunt ca ţăranul pe deal care, ţinând coarnele plugului cu o mână, scrie filozofie, din mers, cu cealaltă” (ibidem, p. 339).

Alături de mamă şi copii, natura apare în creaţia lui Grigore Vieru ca un personaj. Referitor la corelaţia dintre natură şi poezie, poetul mărturiseşte că peisajul schilodit de război şi secetă din copilărie l-a marcat profund şi de aceea slăveşte ploaia care întinereşte pamântul, îl tulbură ninsorile albe, îl încântă mişcările plastice în apă, de baletişti, ale peştilor, îi e drag „ursul de piatră cu zmeură-n gură şi cu cetini în blană: muntele” (ibidem, p. 338), divinizează pământul care „urcă atât de departe în Univers: până-n vârful frunzelor!” (ibidem, p. 338) şi preamăreşte soarele, „harta lui aurie de nimeni atinsă, nicicând” (ibidem, p. 338). Pentru poet, totul este esenţial, întrega alcătuire a lumii, cu melci şi fire de iarbă, cu albine şi ciocârlii, cu pomi  şi izvoare, cu pâini şi case, cu mama şi iubita, cu viaţa şi moartea, cu gândurile şi sentimentele.

Simplitatea, candoarea şi frumuseţea versurilor, suflul liric european, au fost remarcate de mulţi alţi scriitori, traducători şi cercetători ai operei sale, care au publicat caracterizări, studii, recenzii, cronici, întărindu-i prestigiul naţional. Creaţiile sale au fost mai întâi traduse în limba rusă, dar au fost publicate volume şi în alte ţări: Bulgaria, Polonia, Ungaria, Finlanda, Franţa. Aidoma poeţilor adevăraţi, Grigore Vieru şi-a acoperit de faimă numele în numeroase alte limbi, înscriindu-l în patrimoniul liricii europene de astăzi.

Bibliografie:

1. Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura Univers, 1988.