Înv. Aherghiligiţă Lavinia Florentina
Şcoala Primară Nr. 1 Bătrîneşti, Gorbăneşti, Botoşani
Când te hotărăşti să scrii despre Grigore Vieru –
„Orfeul de peste Prut”, cum l-a numit
Lazăr Lădariu – nu se poate să nu-ţi tremure mâna, fiindcă te gândeşti imediat la uriaşa sa
personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales unul dintre cei mai de
seamă poeţi români ai literaturii contemporane. În ceea ce mă priveşte, l-am
considerat şi îl consider pe Grigore Vieru „Cetăţeanul de Onoare” al României,
aducându-mi aminte de cuvintele rostite aici, la Topliţa, oraşul care i-a
conferit în premieră, înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare”, în 1995, cu ocazia
împlinirii vârstei de 60 de ani. „Devenind azi Cetăţean de Onoare al al
Topliei – a spus atunci Poetul – simt că am devenit Cetăţean de Onaore
al Patriei mele scumpe – România”.
Aceasta a fost convingerea
dintotdeauna a lui Grigore Vieru că adevărata sa patrie este România, nu
Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am
susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre
Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa
reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această
legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă
este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în
sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o
ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată
inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Din această credinţă, din această
mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar
putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că
nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar
la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa
Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile
naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această
ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca
busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia
„Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se,
aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre
„Masa Tăcerii”, prin care poetul în proiectează pe Brâncuşi în nemurire.
Multe dintre poeziile sale s-au
născut din dragostea sa fierbine pentru tot
ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”,
dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de
noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra
cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să
citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a
lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15
ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o
veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. /
Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi fierbinte patriotism,
Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria,
fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra
este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic”
(..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama
îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte poezii, aici
iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi
puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/
Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine
să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule)
Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar
mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să
fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină
să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”.
Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian
Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.
În acest fel, dorul de Mamă, de
satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale
toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă /
Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului
chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”)
este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă
Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii
reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în
1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în
două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind
spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau,
dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel
sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”
Calea de cunoaştere şi de înţelegere
a creaţiei unui scriitor începe, cu certitudine, de la studierea acesteia în
şcoală. Grigore Vieru nu este un răsfăţat în acest sens. Analiza manualelor
şcolare pentru treapta gimnazială demonstrează că, pe parcursul a cinci ani,
elevii studiază două (!) poezii vierene: Făptura mamei şi Mă rog.
În clasele de liceu situaţia relativ se remediază, având în vedere faptul că
elevii, mai ales în clasa a XII-a, conform curriculumului, pot studia
monografic creaţia lui Grigore Vieru. Din aceste considerente propunem mai jos
câteva perspective de interpretare / studiere a creaţiei poetului, urmate de un
şir de repere teoretice şi metodologice.
Evident, Grigore Vieru a abordat
constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul,
copilăria, artistul şi creaţia. Prutul, acea
„apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv
al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber
să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit
Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai
prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și
adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la
Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între
țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/
Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai
însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului
râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă
strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai
însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a
trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.
Vrăjit de limba noastră cea română,
„poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea
„strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin
veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în
„locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii
antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine
nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din
cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină",
„Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă
apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și fiecare
rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă dovada unei susțineri: „Bate un clopot/ Al Învierii
și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă ridică din
mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai poate muta/
Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai cântecul ei,/
Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe
crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce").
Ca element de structură / semn
structural, expresia poetică este o modalitate de revelare a semnificaţiilor profunde ale operei, „modul specific în care
scriitorul utilizează limbajul pentru a comunica reacţiile sale intime în
contact cu lumea” [3, p. 101]. Aşadar, una dintre operaţiile esenţiale ale
analizei discursului poetic este nu atât inventarierea, mai mult sau mai puţin
conştiincioasă, a diferitor figuri de stil, ci punerea în lumină a forţei de
sugestie a acestora în contextul dat, a capacităţii lor de sensibilizare.
Analizând lirica lui Gr. Vieru, din perspectiva limbajului, elevii vor insista,
în primul rând, asupra semnificaţiilor simbolice ale părului, mâinilor,
ochilor, glasului. Poetul a abordat foarte multe specii lirice, în
funcţie de tema tratată, de stările trăite, de ipostazele eului. Astfel, în
lirica viereană pot fi atestate doine (Doină), balade (Cămăşile),
imprecaţii (Blestem de dragoste), rugăciuni (Rugă), ode (Graiul),
imnuri (Imn), meditaţii (Ars poetica), litanii (ciclul de versuri
Litanii pentru orgă), elegii (Elegie de toamnă), cântece de dor (Pădure,
verde pădure), cântece de leagăn (Cântec de leagăn pentru mama),
ghicitori (Ghicitoare fără sfârşit), numărători (Numărătoare),
pasteluri (Satul meu), poeme (Poem), sorcova (Sorcova după
război), descântece (Descântec de dragoste) etc.Menţionez că în cele
mai dese cazuri poetul a polemizat cu caracteristicile unei sau altei specii.
Blestemele vierene, de exemplu, nu se prezintă ca invocarea urgiei divine
asupra cuiva, ci, mai degrabă, ca exprimarea idealului erotic (ex.: „Ci-n
noaptea pletei tale / tu să mă-nfăşuri ghem”). Baladele autorului sunt private
de dimensiunea fantasticului, păstrând totuşi caracterul liric-narativ şi
acţiunea ancorată în real (cum se întâmplă în Cămăşile). Caracterul elegiac,
tânguios aproape că nu este sesizabil în cazul doinelor poetului, mai mult
decât atât, autorul recurge la piciorul de ritm de trei silabe, care nu este,
practic, atestat la doinele populare (ex.: „Caldă e liniştea / Singur ca
liniştea”). Cu toate acestea, remarcăm în doinele autorului aceeaşi profunzime
a dorului ca sentiment trăit de eul liric („Tot ce-i dor e neuşor / Chiar de
vine pe izvor”) şi muzicalitatea caracteristică speciei populare respective,
rezultată şi din versul scurt (din maximum şase silabe). În structura sorcovei
(Sorcova după război) atestăm formulele caracteristice acestei specii
lirice folclorice („– Primiţi cu semănatul? / – Primim, copii, primim”), dar şi
intervenţiile / remarcile eului-narator („Astfel stăpânul spuse, / Iar grâul
cald zbura” şi „Astfel îl semănară / Copiii pe la zori”), şi replica stăpânului
casei („Ce dulci, o, soţioară, / Mi-s aste lungi ninsori”). Aceste două
elemente de structură caracterizează în mod esenţial poezia lui Vieru,
deosebind-o de specia populară în cauză. Elegiile, litaniile, cântecele de dor,
poemele, meditaţiile, în felul în care sunt create de Vieru, se apropie foarte
mult de tiparele existente. Comentând poeziile lui Grigore Vieru din această
perspectivă, criticul literar M. Cimpoi sublinia că: „modulaţiile de rugă,
tonalitatea ce asociază simbolic acordurile solemne de imn şi acele
uşor-sentimentale de madrigal (Joc de ape, Cântec în doi, Ochii
tăi) traduc, de fapt, o singură melodie pură, cea a dragostei” [1, p. 69].
În concluzie la cele
enunţate pe parcurs, menţionăm că formarea la elevi a unei atitudini estetice
faţă de poezia scriitorului Grigore Vieru, faţă de complexitatea acesteia şi,
respectiv, faţă de problemele abordate trebuie să constituie finalitatea oricărei
ore de literatură. Cunoscând particularităţile specifice ale liricii poetului,
interpretând creaţia lui din diverse perspective, elevii vor putea să o
aprecieze la justa ei valoare.
Ilustră figură a
culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea
cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot atâtea durabile amprente
ale spiritualității românești.
Dacă se spune că, față de
înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci
Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost,
fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.
Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul
basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Trei culori și-o singură
ființă/ Românească", a fost, și rămâne prin creația lui, prin dragostea
față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o
limbă, ca un fagure de miere"!
Bibliografie
1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică,
Chişinău, 1985.
2. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române,
Chişinău, 2009.
3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
4. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău,
1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu