Patria şi Mama – două teme majore în creaţia poetică a lui Grigore Vieru


Înv. Aherghiligiţă Lavinia Florentina
Şcoala Primară Nr. 1 Bătrîneşti, Gorbăneşti, Botoşani

            Când  te hotărăşti să scrii despre Grigore Vieru – „Orfeul de peste Prut”, cum  l-a numit Lazăr Lădariu – nu se poate să nu-ţi tremure  mâna, fiindcă te gândeşti imediat la uriaşa sa personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales unul dintre cei mai de seamă poeţi români ai literaturii contemporane. În ceea ce mă priveşte, l-am considerat şi îl consider pe Grigore Vieru „Cetăţeanul de Onoare” al României, aducându-mi aminte de cuvintele rostite aici, la Topliţa, oraşul care i-a conferit în premieră, înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare”, în 1995, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. „Devenind azi Cetăţean de Onoare al al Topliei – a spus atunci Poetul – simt că am devenit Cetăţean de Onaore al Patriei mele scumpe – România”.
          Aceasta a fost convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
            Din această credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne cantonăm  doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul în proiectează pe Brâncuşi în nemurire.
            Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru  tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
           Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
            Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule) Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.
           În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!
           Calea de cunoaştere şi de înţelegere a creaţiei unui scriitor începe, cu certitudine, de la studierea acesteia în şcoală. Grigore Vieru nu este un răsfăţat în acest sens. Analiza manualelor şcolare pentru treapta gimnazială demonstrează că, pe parcursul a cinci ani, elevii studiază două (!) poezii vierene: Făptura mamei şi Mă rog. În clasele de liceu situaţia relativ se remediază, având în vedere faptul că elevii, mai ales în clasa a XII-a, conform curriculumului, pot studia monografic creaţia lui Grigore Vieru. Din aceste considerente propunem mai jos câteva perspective de interpretare / studiere a creaţiei poetului, urmate de un şir de repere teoretice şi metodologice.
              Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia.  Prutul, acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.
            Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă dovada  unei susțineri: „Bate un clopot/ Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce"). 
            Ca element de structură / semn structural, expresia poetică este o modalitate de revelare a semnificaţiilor  profunde ale operei, „modul specific în care scriitorul utilizează limbajul pentru a comunica reacţiile sale intime în contact cu lumea” [3, p. 101]. Aşadar, una dintre operaţiile esenţiale ale analizei discursului poetic este nu atât inventarierea, mai mult sau mai puţin conştiincioasă, a diferitor figuri de stil, ci punerea în lumină a forţei de sugestie a acestora în contextul dat, a capacităţii lor de sensibilizare. Analizând lirica lui Gr. Vieru, din perspectiva limbajului, elevii vor insista, în primul rând, asupra semnificaţiilor simbolice ale părului, mâinilor, ochilor, glasului. Poetul a abordat foarte multe specii lirice, în funcţie de tema tratată, de stările trăite, de ipostazele eului. Astfel, în lirica viereană pot fi atestate doine (Doină), balade (Cămăşile), imprecaţii (Blestem de dragoste), rugăciuni (Rugă), ode (Graiul), imnuri (Imn), meditaţii (Ars poetica), litanii (ciclul de versuri Litanii pentru orgă), elegii (Elegie de toamnă), cântece de dor (Pădure, verde pădure), cântece de leagăn (Cântec de leagăn pentru mama), ghicitori (Ghicitoare  fără  sfârşit), numărători (Numărătoare), pasteluri (Satul meu), poeme (Poem), sorcova (Sorcova după război), descântece (Descântec de dragoste) etc.Menţionez că în cele mai dese cazuri poetul a polemizat cu caracteristicile unei sau altei specii. Blestemele vierene, de exemplu, nu se prezintă ca invocarea urgiei divine asupra cuiva, ci, mai degrabă, ca exprimarea idealului erotic (ex.: „Ci-n noaptea pletei tale / tu să mă-nfăşuri ghem”). Baladele autorului sunt private de dimensiunea fantasticului, păstrând totuşi caracterul liric-narativ şi acţiunea ancorată în real (cum se întâmplă în Cămăşile). Caracterul elegiac, tânguios aproape că nu este sesizabil în cazul doinelor poetului, mai mult decât atât, autorul recurge la piciorul de ritm de trei silabe, care nu este, practic, atestat la doinele populare (ex.: „Caldă e liniştea / Singur ca liniştea”). Cu toate acestea, remarcăm în doinele autorului aceeaşi profunzime a dorului ca sentiment trăit de eul liric („Tot ce-i dor e neuşor / Chiar de vine pe izvor”) şi muzicalitatea caracteristică speciei populare respective, rezultată şi din versul scurt (din maximum şase silabe). În structura sorcovei (Sorcova după război) atestăm formulele caracteristice acestei specii lirice folclorice („– Primiţi cu semănatul? / – Primim, copii, primim”), dar şi intervenţiile / remarcile eului-narator („Astfel stăpânul spuse, / Iar grâul cald zbura” şi „Astfel îl semănară / Copiii pe la zori”), şi replica stăpânului casei („Ce dulci, o, soţioară, / Mi-s aste lungi ninsori”). Aceste două elemente de structură caracterizează în mod esenţial poezia lui Vieru, deosebind-o de specia populară în cauză. Elegiile, litaniile, cântecele de dor, poemele, meditaţiile, în felul în care sunt create de Vieru, se apropie foarte mult de tiparele existente. Comentând poeziile lui Grigore Vieru din această perspectivă, criticul literar M. Cimpoi sublinia că: „modulaţiile de rugă, tonalitatea ce asociază simbolic acordurile solemne de imn şi acele uşor-sentimentale de madrigal (Joc de ape, Cântec în doi, Ochii tăi) traduc, de fapt, o singură melodie pură, cea a dragostei” [1, p. 69].
         În concluzie la cele enunţate pe parcurs, menţionăm că formarea la elevi a unei atitudini estetice faţă de poezia scriitorului Grigore Vieru, faţă de complexitatea acesteia şi, respectiv, faţă de problemele abordate trebuie să constituie finalitatea oricărei ore de literatură. Cunoscând particularităţile specifice ale liricii poetului, interpretând creaţia lui din diverse perspective, elevii vor putea să o aprecieze la justa ei valoare.
         Ilustră figură a culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.
         Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost, fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.
       Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Trei culori și-o singură ființă/ Românească", a fost, și rămâne prin creația lui, prin dragostea față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"!

Bibliografie
1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.
2. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.
3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
4. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu