prof. înv. pr. Asoltanei Loredana – Elena
Şcoala Gimnazială „Grigore Antipa” Botoşani
''Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin
aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase
și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta
tonuri aspre, biblice…''
Eugen Simion
Un
chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de
țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au
perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al
său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și
cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de
acasă'' - sunt două dintre credințele poetului.
Cei cărora li se va face dor de
poezia lui vor avea o singură soluţie: să-i citească volumele de versuri:
„Uşoară, maică, uşoară,/ c-ai
putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!// În
priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ iarba ştie cum te cheamă,/
Steaua ştie ce gândeşti.” Delicateţea lui Grigore Vieru, fără termen de
comparaţie azi, este ininteligibilă pentru tinerii generaţiei în blugi prespălaţi (uneori, nespălaţi) care
merg înarmaţi cu lanţuri la meciurile de fotbal. Ca şi pentru tinerii cu
veleităţi de scriitori, angajaţi în denigrarea grobiană a scriitorilor
aureolaţi cândva de recunoaşterea publică.
Pe vremea când era tânăr, Grigore
Vieru scria înfiorat de emoţie despre Lucian Blaga: „Numele acesta/ are ceva
în el/ care sună nespus de frumos –/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă
de Sărbători/ s-ar lovi de trupul unei viori.”
Putem să ne imaginăm ce suferinţă morală i-a
provocat poetului afirmaţia că „a fost făcut om de URSS”. În realitate, marea
lui dragoste a fost România. Abia în 1973, la 38 de ani, i se îndeplineşte
dorinţa arzătoare de-a o vizita: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în
Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”
În perioada 1987-1989 participă
cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia
pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august
1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi
revenirea la alfabetul latin.
După căderea comunismului în
România, trece frecvent Prutul. Şi continuă lupta pentru cauza limbii române,
folosind ca principală armă poezia, care ajunge la sufletele a milioane de
oameni.
Versurile sale răscolitoare le
putem citi sau reciti într-o carte cuprinzătoare, Taina care ne apără, apărută
în 2008.
Poezia lui Grigore Vieru este
expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul
literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă
o rană.
Duioşia, delicateţea feminină,
dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească
irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei
Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate.
Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe
care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana
întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la
înstrăinare.
Cine doreşte să afle ce au păţit
românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică
trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit
românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui
Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are aceeaşi anvergură ca poet,
Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii
lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu
vocea sugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o
atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile
lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
„Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii
creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin
care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce
să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Grigore Vieru proslăveşte nu
direct şi declamativ „patria”. El evocă satul natal, casa „de pe margine de
Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o
înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi.
În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui,
pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste
evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi
adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri
nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Limba română este folosită în
poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi
joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o
puternică impresie în România, în anii ‘80, când au apărut în sfârşit, şi la
Bucureşti, selecţii din poezia lui. Publicul era sătul de poezia-butaforie,
fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul
de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de
studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează
regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut,
modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales,
gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii
adevăratei poezii.
Emoţia
trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea
dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al Doilea
Război Mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa
faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un
sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
Unele
poeme sunt, pe bună dreptate, faimoase. Printre ele − poemul În limba ta,
remarcabil prin dramatismul ataşamentului faţă de limba română:
„În
aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar
în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.//
În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./
Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din
plâns,// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi
nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în
limba ta.”
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca
piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul
literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor
românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care
trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.
Bibliografie:
1. Simion, Eugen – Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi, în Caiete critice , Nr. 1-3, 1974
2. Boldeanu, Florentina Narcisa – Grigore Vieru, poetul dimineţii şi al
bucuriei, în revista Ştiinţa literară, Nr. 2, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu